IUBIM

De la un moment dat încolo nu ne mai putem găsi jumătatea

Am trăit un weekend atipic. Sămbătă am fost la piscină cu fetița mea și niște prieteni. Am prins o vreme foarte bună, a fost prima ieșire la bălăceală pe anul ăsta! La un moment dat pe fetița mea a lut-o tatăl ei, iar eu am mai rămas la piscină, la soare, în liniște, cu ultimul număr din DOR.

Am ajuns acasă spre seară, după ce am făcut niște cumpărături. Am strâns jucăriile ca să am loc pe canapea, am comandat ceva de mâncare (prima și ultima dată pe vara asta, pe cuvânt de cercetaș!), am făcut un duș și m-am uitat la ultimul episod din Cernobîl pe HBO GO și primul episod din Black Mirros sezonul 5 pe Netflix. Heaven on Earth!

Prietenul meu a fost plecat la mare în acest weekend, iar eu am făcut pe supărata, dar sincer m-am bucurat că pot să stau singură. N-are decât să citească aici adevărul! 🙂

M-am culcat devreme și m-am trezit la 9. Am dormit cu aer condiționat deși nu e atât de cald afară sau în casă, dar mie așa îmi place și am profitat de faptul că nu are cine să facă figuri: “Ție nu ți-e frig?!” Nu, nu mi-e frig, mi-e foarte, foarte bine. După o zi la piscină, sushi și o bere, am dormit neîntoarsă în răcoare.

Dimineață am mai lenevit în pat cu o cafea și un Adez (am descoperit băutura asta la Mega și m-am îndrăgostit de ea – o știți?), apoi am luat laptopul și am lucrat o oră și ceva. Apoi am văzut încă un episod din Black Mirror și m-am hotărât să mă plimb. Am fost pe jos până la Piața Obor și am rătăcit un pic pe străzile care leagă Vatra Luminoasă de Iancului, respectiv Pantelimon. Străzi cu nume de caporali și locotenenți, cum ar fi Victor Manu. Am observat noi case sau mici blocuri răsărite recent în cartier, am mirosit tei și m-am bucurat de liniște și de soare. Am cumpărat cireșe, caise și roșii și m-am întors. Vreo 7500 de pași am făcut, ca să înțelegeți. Am mers pentru fii-mea că urma să vină de la tatăl ei și mereu am fructe în casă pentru ea. Pentru mine, sincer, nu aș cumpăra mai nimic, pot să nu mănânc cu zilele.

Am făcut ceai ca să îl pun la rece, să îl beau cu gheață, am făcut o baie și am citit. Mi-au venit idei, m-am relaxat, mă simt ca alt om. De fapt, mă simt ca mine, eu însămi. Nimeni nu a făcut mizerie, casa e lună. Nimeni nu a cerut piersici, șnițele, paste cu ton, chec, iaurt cu miere și tot ce se mai poate găsi într-un frigider. Nu m-am uitat la TV la curse de ciclism si Two and a half men, la ce a vrut altcineva. Evident, s-a întors trupa și am luat-o de la capăt, dar ce bine a fost să fac doar ce vreau.

La 25 de ani, dacă mi-ai fi spus că pentru a mă plăcea cine voiam eu era nevoie să învăț 5 limbi străine, să fac 3 sporturi, să gătesc și să mă îmbrac în latex, m-aș fi apucat de teabă imediat. Era ceva (genetic? hormonal? cultural?) inexplicabil, o nevoie imensă de a umple un gol, de a fi perfectă pentru cineva. Relația era scopul meu. Poate chiar eram o jumătate și aveam nevoie de încă o jumătate ca să fiu întreagă.

Astăzi, la 35 de ani, pot să vă spun că poate nu sunt întreagă (la minte hehe), dar sigur sunt măcar 3 sferturi din mine. Nu mă mai pot cumpara cu versiunea pe care o visează altcineva și nici nu înțeleg de ce aș face-o.

Când mă uit la un bărbat, nu mai pot să vizualizez versiunea mea “îmbunătățită”, în realitate de fapt e doar diferită, și atât, ci vizualizez cât strâng, gătesc și sacrific: timp, hobbyuri, energie.

N-am ajuns atât de hopeless încât să spun că e mai bine să fiu singură, încă mai e o luminiță la capătul tunelului. Prietenul meu e amuzant, inteligent, plin de energie, mă ajută cu multe lucruri, îmi face mereu surprize și nu e compară nimic cu a vorbi cu un partener despre acele lucruri pe care nu le vorbești decât cu un partener (nu cu prietenii, nici cu părinții). Sunt foarte norocoasă că îl am în viața mea. Și el e norocos, să fie clar. 🙂

Totuși, pe măsură ce trece timpul, cred că toți ne extindem până ne suntem atât de suficient și suntem o persoană cu gusturi atât de specifice (dormit doar cu aer condiționat 5 luni pe an, de exemplu, haha) încât e foarte greu să mai găsești piese de puzzle ca să se potrivească cu noi. Ca o plastelină lăsată la aer care nu mai poate lua orice formă dorești, ci împietrește cumva, așa cum a fost lăsată.

Treaba cu găsit jumătatea e o metaforă foarte bună până la un punct. Punct în care suntem un întreg. Și nu mai suportăm să găsim șosetele (altcuiva) aruncate prin casă.

 

Sursă foto iubire: Shutterstock

You Might Also Like

13 Comments

  • Reply
    Alexia
    11/06/2019 at 1:18 PM

    Subscriu cu doua mâini. După o vârsta, timpul cu tine, capătă o alta valoare.

    • Reply
      andressa
      11/06/2019 at 3:53 PM

      Alexia, da, timpul cu tine este cel mai frumos cadou. Eu ma plictiseam singura, nu suportam asta, imi gaseam imediat companie, imi faceam de lucru, acum sunt super fericita singura!

  • Reply
    Denisa Bârgău
    11/06/2019 at 3:20 PM

    Să fie ăsta un avertisment pentru prieten, să nu își lase ciorapii prin casă! 🙂
    Corect, frumos scris. Nu mi-ar mai trebui pe nimeni, dacă nu aș mai fi cu Sebi, chiar mă gândeam că am crescut atât de mult împreună și avem atât de multe chestii specifice doar nouă, încât nu concep că aș putea să mai muncesc la a construi încă o relație, cu altcineva. No no no no no way!

    • Reply
      andressa
      11/06/2019 at 3:51 PM

      Denisa, s-a sesizat, sa stii, a citit si a facut si misto de mine. Cat despre nu ai mai putea fi cu nimeni, nici nu iti doresc sa fii in situatia asta, desigur, dar cred ca multe am gandit asa si pana la urma de nevoie am luat-o de la capat. Noi suntem fiinte foarte adaptabile, imediat ne redresam, nici noi nu stim cum gasim energie sau chef … !

  • Reply
    Andreea
    11/06/2019 at 4:38 PM

    Off, rezonez cu ce scrii tu. Timpul cu mine a devenit nepretuit. Sincer, te admir pentru curajul de a incerca o noua relatie. Daca as divorta nu mi-as mai bate capul cu nici un barbat (sau femeie :))))

  • Reply
    vosidit98
    19/06/2019 at 3:12 PM

    Nu stiu cat de mult valoreaza experienta sexului opus, dar e foarte asemanatoare.
    Realizarea ca nu are rost sa-ti pierzi timpul, banii si energia in cautarea “jumatatii” te elibereaza.
    Ajungi obosit de la serviciu si o soseta cade langa cosul pentru rufe? O ridici a doua zi.
    Vrei sa te apuci de un curs de pian sau chitara? Iti faci timp in agenda, suni la profesor si te duci.
    Nu mai trebuie sa negociezi nimic cu “jumatatea” ta si nu te mai trage nimeni pe la tot felul de rude si intruniri.
    Dispar grijile legate de imperfectiunile fizicului tau, nu mai conteaza cat de inalt esti, daca esti mai viril si masculin ca fostul.
    Scapi de intrebarile slab mascate prin care ea incearca sa-ti sondeze potentialul financiar.

  • Reply
    Canadianu'
    22/06/2019 at 3:01 PM

    Și uite așa, pe la 40 de anișori, dacă nu ai păcălit încă nici un fraier să-ti devină sponsor cu acte, vei îngroșa rândurile celor care plâng pe toate drumurile că “nu se mai găsesc bărbați buni, dom’le” … 😂
    E ok, mai ai 5 ani la dispoziție “să-ți trăiești viața”…
    ps : sunt ultima persoană care ar judeca o femeie prin prisma faptului că nu e măritată sau n-a făcut copii (tu, din nefericire, ai bifat aspectul asta). Dimpotrivă, apreciez femeile independente, puternice etc. Nu știu cum se face însă că și ele plâng că nu se mai găsesc bărbați buni… 😂

  • Reply
    Alin
    02/07/2019 at 11:57 PM

    Din diverse articole, reiese ca autoarea a crescut (partial) fara model patern, a avut apoi o investitie financiara dezastruoasa, divort (nu sunt clare motivele) dupa 10 ani, speranta ca ii e mai bine singura acum, un nou iubit prezent si in viata copilului, apoi copil – fata – care la fel va creste fara tata. Ceva nu e bine. Celelalte femei bineinteles ca o incurajeaza.
    Nu dau cu parul, arat doar cum se vede situatia din afara, superficial. Nu stim ce este de fapt in detaliu.

    • Reply
      andressa
      03/07/2019 at 10:29 AM

      Alin,
      ce e cu acest comentariu jignitor? Nu stiu cum sa iti raspund. Te-ai prins – nu era foarte greu – ca am crescut doar cu mama si o spui de parca ar fi ceva rau. Nu stiu cum sa reactionez ca sa nu imi cenzurez apoi singura comentariul.
      Cat despre investitia dezastruoasa, adica creditul imobiliar, daca citeai articolul din DOR cu marturia mea aflai si motivele, sunt destul de simplu de ghicit – cei care au facut credit in franci elvetieni au fost convinsi mai ales de banci ca e o investitie foarte buna, ca e “cea mai stabila moneda din lume”.
      Faptul ca am divortat este iarasi pus de tine intr-o categorie si foarte judecat.
      Uite cum se vede situatia din afara – ca tii mortis sa pui oamenii intr-o categorie, sa ii etichetezi. Eu zic ca nu e cazul.

  • Reply
    Ana
    03/07/2019 at 2:56 PM

    Sper din tot sufletul sa nu fie interpretat gresit ceea ce urmeaza sa spun.

    As vrea sa ma refer la fragmentul acesta:
    “Totuși, pe măsură ce trece timpul, cred că toți ne extindem până ne suntem atât de suficient și suntem o persoană cu gusturi atât de specifice (dormit doar cu aer condiționat 5 luni pe an, de exemplu, haha) încât e foarte greu să mai găsești piese de puzzle ca să se potrivească cu noi. Ca o plastelină lăsată la aer care nu mai poate lua orice formă dorești, ci împietrește cumva, așa cum a fost lăsată.”

    Cred ca daca ajungem sa devenim bucati de plastilina intarita am dezvoltat deja un soi de egoism bine inradacinat care, culmea, este destul de insesizabil (pentru noi).
    Spun asta pentru ca mie mi s-a intamplat. N-am putut avea copii timp de 15 ani. Am fost tare trista, am suferit mult din acest motiv. Dar, pe de alta parte, in tot acest timp viata mea si-a urmat cursul. Puteam face tot ce voiam (uitat la filme; stat la serviciu peste program, fara grija, daca aveam mult de lucru; pierdut vremea; dormit pana tarziu etc.). Am devenit egoista fara sa stiu, din simplul motiv ca-mi faceam voia mult prea des. Eu aveam o parere foarte buna despre mine 🙂 (ca sunt draguta, saritoare, modesta, empatica, altruista, ca las de la mine fara probleme, ca sunt calma, rabdatoare etc. etc.)
    Apoi am adoptat un copilas. Viata mea s-a schimbat brusc. Treptat am inceput sa realizez si sa aflu … cine sunt. In perioada de adaptare la noua viata mai ca-mi era ciuda ca nu mai puteam lenevi ca inainte :)). Desi acum eram asa de bucuroasa pentru ceea ce-mi schimba viata. Dar a fost un soc sa vad cine sunt. Eram o egoista.
    Copilasul a adus ceea ce trebuie in viata mea si-am redevenit o plastilina moale sau, oricum, pe cale sa redevina moale.

    Asadar … dupa cele traite de mine … sunt de parere ca nu e bine sa ne lasam sa devenim o bucata de plastilina intarita. Pentru ca vom ajunge, la batranete, niste egoisti, ursuzi, morocanosi. Si nici macar nu ne vom mai fi suficienti, dar probabil vom fi singuri si tristi, fara prea multa putere sa mai schimbam ceva in mod radical. Vom putea sa facem ce vrem, dar nu cred ca va (mai) fi destul.
    Partenerul, copiii ne ajuta mult sa fim mereu o plastilina moale.
    (nu ma refer aici la indura in familie situatii foarte grele sau umilitoare)

    Asta simt eu acum dupa tot ce-am trait in ultimul timp si-a fost greu.
    Nu stiu daca am reusit sa transmit prin cuvinte ceea ce am in minte.

    • Reply
      andressa
      03/07/2019 at 9:24 PM

      Ana, ma impresioneaza tare marturia ta. Sa stii ca si eu, ca mama biologica, am trait aceeasi… mirare. A aparut copilul mult dorit si… hopa! Nu mai fac ce vreau?! Asa e, ne maturizeaza si ne imbogateste experienta.

  • Reply
    o femeie
    03/07/2019 at 5:42 PM

    daca la 25 ani visam o jumatate, 15 ani mai tarziu consider ca alaturi e nevoie de un prieten ce ma respecta ca om si ca ceea ce fac si ca ceea ce nu fac, ce imi e alaturi la bine si mai ales la rau, care ii place de mintea si nu de sanii mei (lasatzi de la atata gravitatzie), cu hobby si pasiuni mai mult sau mai putin comune, cu planuri de viitor, de care ma simt atrasa sexual si nu doar.

  • Reply
    Raluca
    05/09/2019 at 7:45 PM

    Trebuie sa asculti ce iti spune inima, nu ce spune societatea si nici varsta care este doar un numar 😉

  • Leave a Reply

    %d bloggers like this: