Am fost o săptămână la Londra, în vizită la prietena mea care s-a mutat acolo acum 13 ani, și m-am întors cu multe poze, dar mai ales o impresie puternică despre ce ar trebui să facă un stat pentru cetățenii săi. Am atât de multe exemple că nu știu cu ce să încep.
Statul englez i-a salvat copilul. Statul român i-a spus că nu se poate face nimic.
Șoferul de uber care ne-a luat de la teatru, după un musical, era român. Venise în Londra în urmă cu 8 ani, când soția lui, aflată la a doua sarcină, a aflat că e o problemă la un picior al fătului. Copil urma să se nască cu un picior strâmb. Omul, instalator, lucra la un brand cunoscut care produce centrale, iar ea, stomatolog. Au plătit sute de lei să discute cu un medic renumit din România și le-a spus că nu se poate face nimic, doar de la vârsta de 7 ani se va putea opera, iar până atunci să se pregătească să cumpere niște pantofi speciali scumpi, 400 de euro bucata, dar și că se găsesc second hand: părinții care își cumpără din străinătate îi vând rapid pe diverse site-uri pentru că le rămân mici copiilor. Au venit în Londra unde, deși nu erau cetățeni și nu aveau niciun venit, ea a fost internată la spital imediat, a născut, iar bebelușului i s-a pus și i s-a înlocuit constant un ghips care i-a îndreptat piciorul astfel încât la 11 luni copilul mergea, ca orice copil sănătos. Pantofii speciali au fost dați de statul englez, nu au plătit nimic. Copilul, de 8 ani acum, duce o viață absolut normală, dizabilitatea lui este aproape insesizabilă. Între timp, părinții s-au angajat acolo, au mai făcut un copil, viața lor merge mai departe. Plătesc taxe într-o țară care chiar le-a dat ceva în schimb.
Când soția lui avea probleme de sănătate pentru că era anemică, se putea programa peste câteva luni la medic, era prea mult de așteptat. Așa că omul a comandat un kit pentru recoltare analize la domiciliu, a trimis rezultatul la medicul de familie si bonul, tratamentul a început imediat, iar cele 28 de lire au intrat într-o săptămână pe card. Sistemul nu este perfect, dar are grijă de cetățenii lui.
Prietena mea s-a mutat acolo ca să studieze și apoi a rămas să lucreze. Extrem de inteligentă, aici nu își putea face o viață, abia își plătea chiria. În Londra, muncește – că mintea ei nu era utilă în țară – și-a cumpărat un apartament și duce o viață normală, dar pentru noi, cei care se bazează pe un stat sărac, corupt și incompetent, este fenomenală. Când încă locuia în chirie, o deranja zgomotul de la trenurile care treceau prin apropiere. Ce face un englez când ceva îl deranjează? Scrie o scrisoare pe un ton supărat, desigur. A scris deci o scrisoare în care și-a exprimat elegant, dar ferm disconfortul, iar un expert de la căile ferate a venit să măsoare cu aparate speciale nivelul decibelilor și a ajuns la concluzia că lichidul folosit pentru lubrifierea șinelor nu era dozat corespunzător. În urma raportului său, s-a modificat modul de întreținere al șinelor și zgomotul s-a redus imediat.
Cum o fi să simți că tu contezi, că pentru un singur cetățean statul alocă resurse ca să schimbe ceva, să îmbunătățească ceva? Nu știu, că nu am simțit niciodată asta.
Să vă mai spun că în zonele 1 și 2 ale Londrei (deci cele mai centrale), calitatea aerului măsurată de stațiile meteo din zonă arătau un nivel ca de pădure? În mijlocul Londrei, oameni buni. Nici nu observasem: pe străzi erau numai mașini electrice, autobuze electrice, este îngrozitor de scump să conduci o mașină cu benzină în centru. Nu îți permiți, pur și simplu, nici să aprovizionezi un magazin, nici să faci uber, nimic, nimic, dacă ești pe benzină / motorină.
La știri se dezbătea serios viitorul tinerilor. Dinamica socială nu este destul de mare, adică dacă te naști într-un oraș mic într-o familie modestă, nu ai șanse mari să faci facultate pentru că este prea mare costul de trai în orașele universitare, nici nu mai vorbim de taxele școlare. Acest fapt absolut banal pentru noi – copiii săraci rămân săraci, așa și?! spunem noi, cinic – era ceva discutat aprins într-o societate care crede că orice copil cu potențial care nu ajunge să îl maximizeze este o pierdere pentru stat. Un posibil profesor, chimist, farmacist, medic, biolog marin etc ajunge șofer pentru că părinții săi – care plătesc taxe! – nu pot să îi plătească școala sau costul vieții e prea scump ca să studieze? Înseamnă că noi, ca stat, facem ceva profund greșit. Nu livrăm. Ce face până la urmă statul dacă nu asta?! brelocuri?
Fierbe Europa de proteste ale tinerilor din acest motiv, nu își văd viitorul, nu își permit o viață decentă și studii, nu se pot angaja nici pe salariul minim pentru că e mai ieftin să lucrezi cu AI în loc de un junior, așa că nu văd speranța. Este o problemă reală și este datoria noastră, a societății, a statului (că de-aia iau salariu!!) să propună politici publice care să ajute, să adreseze această situație. Poate nu ne pot salva pe toți, e o utopie, dar măcar să încerce, să își pună mintea la treabă.
Am vizitat Cambridge si Oxford, orașe în care studenții sunt cam o treime din populație. Și ce studenți! Cele mai luminate minți din lume sunt adunate acolo, în clădirile alea spectaculoase, construite de sute de ani, cu ambiția asta de a pregăti cei mai buni oameni în toate domeniile. Când vezi bibliotecile, îți vine să plângi. Tot ce a putut produce mintea umană, de-a lungul anilor, este acolo, cuprins în paginile acelea.
Studenții sunt cazați în primul an la cămin. Ne-a povestit un tânăr născut în Edinburgh, dar crescut în Oxford, că din anul al doilea studenții se mută în chirie – cât mai mulți într-un apartament ca să fie mai ieftin.
Poate că oricine destul de dotat la mansardă poate ajunge să studieze acolo, dar eu, născută în anii ’80 într-o țară comunistă, nu aș fi putut nici să visez la așa ceva. Mi-e greu să îmi imaginez pentru copilul meu un astfel de viitor, fac eforturi să nu îmi mai pun piedici, să nu mă mai mulțumesc cu puțin, să nu mă opresc la intrare – la propriu și la figurat – simțind că accesul nu este permis și pentru mine în astfel de locuri.
În tot acest timp, noi în România… Ce facem? Ca pe o altă planetă, avem o agendă publică diferită. M-am întors când Ciolacu -fost premier fără bacalaureat – și-a făcut curaj să se afișeze în sfârșit cu partenera sa și apoi a publicat apoi bonul de la blană, să arate că nu e totuși de 15 mii de euro, ci doar de 500. Te apucă râsul.
Eu, una, am învățat să nu cer nimic de la stat. Nu că nu vreau, că nu am nevoie, dar m-am obișnuit cu incapacitatea sistemului de a livra ceva pentru mine. Apelez la servicii medicale private. Ultima experiență de la un spital de stat a fost la dermatologie: în timp ce stăteam dezbrăcată pe o masă, într-o cameră rece, medicii rezidenți îmi scoteau alunițe supravegheați de profesor și mă luau la mișto, ca la spital vii pentru lucruri serioase, nu pentru estetică. Își pierdeau vremea cu mine, că nu venisem cu o tumoare. Avem toți multe exemple, ce sens are să le mai discutăm. Știm unde trăim.
Educația copilului e privată. Plătesc orice sport sau activitate vrea să facă. Meditații, excursii. Dentist, ochelari. Orice părinte știe. Totul este suportat de noi. Dacă ești sănătos mai e cum mai e, dacă dacă ai o dizabilitate, chiar ești la mila oamenilor din jur – poți spera la donații, dar nu la ajutor din partea statului. Ce exemple am văzut în jur m-au umplut de furie. Părinții au cel puțin două joburi ca să își ajute copilul, ajung la spital de epuizare, iar uneori nu pot munci pentru că trebuie să îl îngrijească – nu știu ce să pună pe masă.
Eu, ca antreprenor, plătesc multe impozite, am și creat locuri de muncă, deci vreau doar un serviciu să îmi livreze statul. Unul. Dacă nu sănătate, atunci educație. Dacă nu educație, atunci siguranță. Dacă nu siguranță, atunci altceva. Aer curat? Infrastructură? Locuri de muncă, să atragă investitori străini.
Ce ne livrează statul român? ABSOLUT NIMIC.
Am fost o săptămână la Londra și am înțeles de ce prietena mea nu s-a mai întors niciodată.
No Comments