Au trecut 18 ani și jumătate de când am început rubrica Profana din Prosport. Un experiment frumos care a durat cam doi ani de zile, dar care m-a schimbat mult și nu în sens bun. Mi-am adus aminte brusc despre asta și m-am gândit altfel la toată experiența, după atâția ani, într-un context în care vorbeam despre hate-ul din online.
În martie 2008, eu aveam 23 de ani. Aveam blogul acesta, foarte citit, dar nu eram cu adevărat expusă, așa cum suntem astăzi pe social media: cu identitatea asumată, cu nume, fotografii și video. Scriam fără prea multe filtre, sub un pseudonim, și mă simțeam în siguranță. De fapt, în bula mea, primeam complimente, comentarii frumoase, aveam mii de cititori și zeci de emailuri cu cuvinte de laudă. Era o plăcere să scriu în continuare. Când s-a anunțat însă că voi semna o rubrică în stil pamflet în ziar, am ieșit ”pe stradă”, un loc în care lumea claxonează, înjură, fluieră, urlă. Social media nu explodaseră încă, dar ziarele începuseră să aibă ediții online cu secțiune de comentarii. Rareori în subsolul articolelor găseai argumente, în principiu acolo era un loc de vărsat tot felul de frustrări, nervi, nu știu cum să le numesc. În fine, era o ghenă unde lăsai tot gunoiul.
M-am trezit deci la 23 de ani, angajată de vreo 6 luni la TV, nesigură, cu acnee (cu care m-am luptat câțiva ani, am scris pe blog despre asta), nepregătită pentru o execuție publică, în fața unui public nemilos. Nu e ca și cum scriam de capul meu într-un ziar, fusesem invitată să semnez o rubrică altfel, eram angajată de niște oameni care voiau să facă ziarul de sâmbătă diferit. Reacția cititorilor ziarului a fost ca o rafală de gloanțe, eram urâtă, buboasă, proastă, plus toate obscenitățile la care vă puteți gândi. Pentru că aveam acnee și primeam atâta hate din cauza pozei, am cerut să fie editată, să mi se scoată bubele. Noua variantă a stârnit și mai multă bășcălie, era evident ”airbrushed.” Îmi era groaznic de greu să ies pe stradă, nu mai scriam cu plăcere nici pe blogul meu, de ziar nici nu mai zic. Nu reușesc să îmi aduc aminte decât de un articol scris pentru ziar. Pe toate le-am scris sub o presiune imensă (voi declanșa un nou val de înjurături?) și cu dorința de a scăpa mai repede de chin. De fapt, toată chestia aia m-a făcut să mă întreb destul de serios dacă sunt în stare de ceva, dacă ar trebui să mai scriu, să mai lucrez în vreun domeniu, să ies pe stradă. Au trecut 18 ani de atunci și încă mă doare stomacul când mă gândesc la asta.
Prosport, 14 martie 2009
De ce vorbesc despre asta acum? Pentru că abia acum pot să exprim ce am simțit, cum m-a influențat situația. Eram un copil și chiar dacă toți oamenii din jurul meu îmi spuneau ce trebuie, să ignor hărțuirea, să mă concentrez pe partea bună a lucrurilor, realitatea este că mă dărâma fiecare înjurătură, mitocănie. Eu atunci am învățat că este o mare greșeală să te expui. Că beneficiile sunt mult mai mici decât dezavantajele. Că nu merită să lași o lume întreagă să îți calce sufletul în picioare pentru ca 2-3 persoane să aprecieze umorul tău, condeiul tău. Asta a fost concluzia mea atunci și rana nu este vindecată pentru că. și acum, chiar și cu mintea de adult, înțelegând că nu avea nicio legătură cu mine reacția acelor oameni nemiloși și needucați, tot tind să spun că nu merită să devii țintă. Mă uit cu uimire, cu sufletul Andressei de atunci, la cei care fac conținut pe social media, un lucru absolut banal în zilele noastre, și mă mir că pot risca să primească acele comentarii. Eu nu mai pot. Pentru mine, atunci s-a terminat distracția. Am continuat să țin blogul, dar ceva s-a schimbat. Poate că a fost o greșeală că am ieșit din lumea mea mică. Sau dacă nimeni nu ar face-o, lumea noastră ar fi mai săracă? Bine. Totuși, nu ar trebui să fie un sacrificiu, în sensul adevărat al cuvântului, în care executăm pe cineva într-o piață publică pentru a demonstra ceva.
Prosport, 30 mai 2009
Când citesc despre artiste ca Ariana Grande, Selena Gomez sau Adele sau sportive ca Simone Biles și Naomi Osaka că și-au luat o pauză pentru sănătatea lor mintală chiar le înțeleg. Ceea ce nu înțeleg este mai degrabă cum au rezistat atâta timp, cum au reușit să își facă o carieră în lumina reflectoarelor, pentru că este atât de greu să suporți valul de hate. Nu aș vrea să pară că mă compar eu cu Adele, în niciun caz, mă refer doar la sentimentul pe care poți să îl ai și dacă ești artistă sau sportivă internațională, dar și dacă ești o bloggeriță mică, într-o țară din capătul Europei, pe care o citesc câteva mii de oameni.
După ce am trecut eu prin acea experiență, am rămas cu impresia că este imposibil să nu te afecteze comentariile negative, scabroase. Nu îmi pot imagina cum funcționează un om care nu se gândește nici măcar o clipă la cuvintele cu care unii șterg pe jos cu el, cu munca lui, cu tot ce este el. Or fi astfel de oameni, nu neg, dar mi-e imposibil să înțeleg ce este în mintea lor. Pot să vă spun ce este în mintea unuia care este terfelit, mai ales când este la o vârstă la care mai are multe de învățat despre cine este. Este multă suferință. Am mai semnat texte de opinie, în alte publicații, și multe au fost sub pseudonim. Sunt mândră de acelea, sunt chiar valoroase. Dar nu merita să mă semnez. De ce lauri să mă bucur când atâția oameni mă umplu de mizerie?
Prosport 5 aprilie 2008
No Comments