despre gelozie

M-am hotarat sa mai dau din casa.

As vrea sa spun in gura mare ceva de care mi-era oareacum jena pana acum. Ceva ce nu voiam sa recunosc ca este adevarat. Ceva ce ma deranjeaza groaznic si care ma face sa scriu foarte putin pe blog. Ceva ce am senzatia ca daca as marturisi, m-ar elibera macar putin de stres.

Am un iubit gelos. Indiferent ce scriu este trecut prin filtrul: “ce ai vrut sa spui?”. De cele mai multe ori nu am vrut sa spun nimic. Cel putin nu despre noi. Am o lume interioara aglomerata. Ma gandesc in fel si chip si, in general, intr-un minut scurs intr-o clepsidra obisnuita incap pentru mine zeci de minute in care diverse variante de realitati au loc in acelasi timp.

Ma gandesc uneori, stand in pat, uitandu-ma la televizor in dormitor unde m-am exilat ca sa ii fac placerea de a-l lasa sa se uite la celalalt televizor la ceva ce eu nu suport sa ma uit, ca i-as spune sa-si bage undeva cursa de masini. Ca daca nu vrea sa stam impreuna putin si sa stam de vorba in loc sa ne holbam fiecare la ecranul lui inseamna ca nu ma iubeste si atunci nu mai vreau sa-l vad niciodata. Dupa care ma gandesc ce ar spune el. Probabil, la cum il cunosc, ar zice ca sunt complet nebuna si ca exagerez. Ceea ce este partial adevarat: sunt un pic nebuna si de obicei exagerez. Dar nu conteaza, i-as spune ca ma scoate din minti si m-as incalta si as pleca! El ar regreta, dar mandru cum este, nu m-ar cauta spunand ca dupa o astfel de criza inexplicabila ar trebui eu sa il caut si imi cer scuze. Si eu n-as face asta si nu ne-am mai vedea decat atunci cand lamurim ultimele aspecte ale desparirii: mutare, cheile, el isi ia cuptorul cu microunde, iar pentru nespressor ne certam ca i-am zius de la inceput ca nu i-l dau daca ne despartim!

Acest scenariu se deruleaza in capul meu in 3 secunde. Nu se intampla niciodata in realitate. In urmatoarele 3 secund ma gandesc cum ar fi sa vina el in camera si sa spuna ca ii pare rau ca vrea sa se uite la nu stiu ce prostie la televizor, ca ii dor de mine, chiar daca e in camera cealalta. Ma bucur atat de mult sa aud asta, chiar daca numai in imaginatia mea, incat uneori imi dau lacrimile. Absolut nimic nu zic, astept sa se termine cursa lui, filmul sau ce-o fi. Apoi totul revine la normal.

Ma uit la niste seriale, cel mai mult imi place acum “The Good Wife”. Imi place pentru ca felul in care e facuta povestea si figura actritei care o joaca pe Alicia ma fac sa traiesc foarte personal fiecare episod. De cate ori ma uit ma intreb daca as putea sa-l iert pe sotul care dupa 17 ani de casnicie, dupa ce am crescut doi copii, s-a culcat cu alte femei si, mai mult decat atat, fiind o persoana publica scenele de sex au fost filmate si au ajuns la televizor. Ma intreb cum ar fi sa fiu in locul ei si sa stiu ca toata lumea se uita la mine si se gandeste: “Saraca de ea…”. Inainte sa vad vreun episod as fi raspuns scurt “nu l-as fi putut ierta”, acum insa nu-mi vine nici mie sa cred ca am inteles personajul si i-am inteles gandirea si nu mai sunt atat de sigura ca despartirea e cea mai buna solutie. Nu-mi dai seama ce este mai idealist: sa crezi ca nimeni nu greseste sau sa crezi ca dragostea invinge totul.

Am niste prieteni care ar trebui sa fie impreuna pentru totdeauna. Este foarte clar pentru mine, nu imi dau seama cum poate sa nu fie pentru ei. Sunt pur si simplu perfecti. Realitatea ma contrazice. Refuz inca sa cred ca este adevarat, parca sunt schizofrenica, in mintea mea inca se iubesc si iubrea lor imi confirma ca exista sufltele pereche. De fapt, ei nici nu isi vorbesc.

La fel dar invers, am niste prieteni care se inteleg grozav, formeaza cuplul perfect dar eu refuz sa recunosc asta. Timpul, diverse probleme pe care le depasesc – totul imi confirma ca sunt un cuplu indestructibil si eu tot ma incapatanez sa spun ca dintr-o clipa in alta se vor trezi si vor vedea ADEVARUL MEU.

O stiu pe o tipa care umbla cu doi tipi. Unul stie de celalalt. Celalalt habar nu are de altul si daca ar afla probabil ca ar suferi un soc ce l-ar face sa se poarte urat cu toate femeile pe care le va intalni vreodata in viata lui de atunci inainte. Ma fascineaza tipa: ma intreb tot timpul ce simte si nu imi dau seama cum se poarta in preajma lor si daca nu ii este teama ca ii face un rau iremediabil tipului care nu stie de celalalt. Mi-e mila de toti implicati in poveste.

De fapt, imi place sa trec de la una la alta!, cand am fost intr-o situatie similara, numai ca eu eram tipa care umbla cu un tip care mai umbla cu cineva, m-am surprins cu sentimente de vinovatie: in mintea mea, nu inteleg nici acum de ce, desi fusesem mintita m-am simtit in plus in acel scenariu, m-am simtit ca persoana care statea in calea fericrii unui cuplu perfect. In mintea mea, m-am transformat in personajul negativ. Stiu ca nu e asa dupa standarde normale, stiu ca persoana mintita e victima, dar tot asta simt.

Si, iar trec la altceva!, si in legatura cu relatia actuala uneori ma gandesc ca nu sunt perechea potrivita, ca eu stric in loc sa construiesc. Ca, mai devreme sau mai tarziu, o sa isi dea toata lumea seama ca eu sunt o impostoare: adica de fapt destinul meu este sa traiesc singura si nefericita.

Scary shit, isn’t it? Well, the truth is our minds work in creepy ways. Nu ma pacalesc crezand ca sunt speciala pentru ca am aceste ganduri. Modestia este un dar pe care l-am primit recent: mi-am dat seama la un moment dat, din senin, ca nu sunt OUTSTANDING in nicio privinta. Nu sunt originala sau unica. Foarte putini oameni sunt. Si cred ca temeri si ciudatenii si complexe cum am eu probabil ca mai au multi altii.

Unde voiam sa ajung? Ah, da! Ma deranjeaza ca nu pot exprima liber idei ca “poate ca daca inseli nu inseamna ca nu iubesti” sau “poate amanta e de fapt personajul pozitiv” sau “cred ca nu exista iubire adevarata in sensul hollywoodian” sau dimpotriva “cred numai in iubire de tip hollywoodian si cred ca daca lucrurile nu se intampla perfect de la inceput o relatie va esua”. Nu le pot exprima pe blog pentru ca Dr. Freud sta cu mine in casa si imi intoarce toate cuvintele pe toate partile.

Dau din casa ceva, nu? 🙂

Si ajung uneori sa cred ca adevarul nu suna destul de adevarat si daca am ceva de facut si suna dubios, oricat de adevarat si simplu ar fi, prefer sa nu fac pentru ca mi-e groaza de suspiciunile pe care trebuie sa le indur. Ma rog, sper ca trec printr-o faza. Cam atat am avut de spus. Acum ma duc sa ma tund.

Si apoi voi auzi de la Testos o interpretare surprinzatoare a tot ce am scris aici. 😀