IUBIM

Cea mai buna bere pe care am baut-o vreodata

Aveam 16 ani, fix jumatate din cat am acum, si eram in aeroportul din Frankfurt. Ma intorceam din Maroc unde fusesem la o conferinta si eram cu Florin Lupu, un baiat de 21 de ani, un alt voluntar din asociatie. Dupa cinci zile petrecute in Maroc, patru in Rabat si una in Casablanca, devenisem prieteni.

Facusem cunostinta cu doar cateva saptamani inainte de plecare. M-a luat de acasa cu Tico-ul lui verde inchis. Am mers impreuna, noi doi si mama mea, ca doar eram minora, la Ambasada Marocului pentru a afla daca avem nevoie de viza. Nu aveam nevoie. Mamei i-a placut de el, era foarte dragut si politicos. Parea mai tanar decat era, nu foarte inalt, slabut si purta ochelari, ai fi zis ca inca nu a absolvit liceul. Ne-am mai vazut apoi o data la sediul asociatiei si in ziua plecarii, la aeroport. “Pot sa-ti spun ceva? Ma rog, nu ne cunoastem foarte bine, nu as vrea sa te superi. Sa nu-ti mai dai cu rujul asta, nu-ti sta bine.”, mi-a zis in avion si am intrat in pamant de rusine. Era un roz sidefat de la Ruby Rose. Nu m-am mai dat cu el de atunci. Asa vorbea Florin, iti cam spunea orice verde in fata. Si cam asa eram eu la 16 ani, in cautarea sinelui si a stylingului.

In Maroc, in campusul unde se desfasura conferinta, eram cazati fete cu fete si baieti cu baieti. Cate 5 persoane in camere cu paturi suprapuse. Diferentele culturale ma dadeau gata. O tipa din Africa s-a spalat intr-o zi cu periuta mea de dinti. Poate se spalase zilnic, nu aveam de unde sa stiu, dar in ziua aceea nu inchisese usa la baie si mi-a zis “Good morning” in timp ce se peria cu obiectul meu, sigur-sigur al meu. Era sa lesin. I-am povestit lui Florin si nu m-a crezut. A zis ca prefera sa creada ca mi s-a parut, e o informatie prea greu de digerat.

Ma vedeam cu Florin la masa si la prezentari sau alte evenimente care aveau loc. Ne dadeam coate la pranz si la cina, servite intr-un cort mare, cand aveam in farfurii mancare traditionala infiorator de dulce. Incercam sa vorbim in romana astfel incat sa nu ne inteleaga francofonii, dar uneori o dadeam in bara. “E oribil”, a spus o data Florin cand mancam iar un fel de tocana de smochine si apoi i-a stat in gat cand si-a dat seama ca orice marocan, francez sau belgian ar fi inteles. Eu am ras cu lacrimi.

Intr-o zi, ne-a vizitat o printesa, sora Regelui. Pentru ca era un eveniment atat de important, sute de elevi in uniforme au fost aliniati in aer liber, gata sa cante in cor si sa danseze sincron. Au repetat ore intregi. Noi am stat in formatie, ca la careu, pazind covorul rosu pe care urma sa mearga printesa care a intarziat 4 ore. Nu ne-am miscat insa de acolo si ne-am bronzat asteptand, Florin cu tricou si ochelarii pe nas, iar eu cu pantaloni trei sferturi, maieu si un medalion in forma de delfin la gat. Era luna mai in anul 2000 si in Rabat erau 40 de grade Celsius. A durat un an sa scapam de urmele arsurilor de soare. Ca sa nu se vada forma de delfin pe decolteu, am tot purtat medalionul.

Intr-o zi mai libera a evenimentului, ne-am urcat in tren si ne-am dus in  Casablanca. Ne-am plimbat prin oras si ne-am speriat rau de localnicii care se uitau urat la mine pentru ca purtam pantaloni scurti. Atata m-a dus mintea. Florin mi-a dat camasa lui si a zis ca trebuie sa plecam neaparat, unii aruncasera si cu pietre dupa noi. Ne-am promis ca ne vom intoarce candva si vom merge in Marrakesh.

Florin era mai mare decat mine, dar nu cei 5 ani pareau o eternitate, ci faptul ca eram in etape foarte diferite ale vietii. Eu, inca la liceu, habar nu aveam ce vreau sa fac cu viata mea chiar daca eram voluntar deja de 3 ani si stiam ca vreau sa dau la Jurnalism, iar el la 21 de ani era student si incepuse deja proiecte de dezvoltare regionala, aducea niste fonduri americane in Valea Jiului, era mai inteligent, mai ambitios si mai activ decat cei mai multi oameni pe care ii cunosteam eu. La 16 ani, eu aveam o mare preocupare: sa ma placa baietii pe care ii placeam eu. El, la 21 de ani, mi-a marturisit ca avea o relatie “on and off” cu o fata pe care o iubea, dar dragostea nu era prioritatea lui, voia sa schimbe lumea. M-a inspirat asa cum nimeni nu o mai facuse pana atunci. Admiram multi oameni de varsta a doua care realizasera multe, dar nu stiam ca si la 21 de ani poti fi un om exceptional. Mi-am dat seama ca nu trecerea timpului creeaza valoarea, ca pot face multe deja.

In Frankfurt, cand schimbam avioanele, ne-am asezat la un fast-food. Ne-am luat cate un pahar mare de bere. Am dat noroc. Berea era atat de rece si conversatia noastra atat de amuzanta. Aveam doar 16 ani si veneam de pe alt continent, beam o bere in Frankfurt, cel mai mare aeroport in care calcasem pana atunci, si aveam un prieten fenomenal. Nu credeam ca se poate mai bine de atat. Berea m-a ametit un pic, ceea ce insa nu m-a speriat, nu era prima bere pe care o beam, dar cred ca nu doar berea era de vina, ci si fericirea adevarata, absolut ametitoare si la propriu.

Dupa ce ne-am intors, ne-am intalnit la sediul unei fundatii pe care Florin si niste prieteni de-ai lui o infiintasera. L-am cunoscut pe fratele lui mai mic. Trebuia sa scriem raportul despre activitatea noastra in Maroc: ce am spus, cu cine ne-am intalnit, ce colaborari viitoare am stabilit. Cand eram la prima pagina si descriam evenimentul, eu am intrebat cum o sa scriem ca am fost cazati. Adica ce exprimare sa folosim. “Fete cu fete si baieti cu baieti”, a zis Florin. Nu stiu de ce mie mi se parea ca trebuie sa ne exprimam mai interesant de atat. Pentru el totul era simplu. Mie mi se parea totul complicat.

In urmatorii doi ani ne-am mai vazut de putine ori, el era mereu plecat, ba in SUA, mai cauta fonduri pentru computere in scoli  din zone defavorizate, ba in Valea Jiului, ba cine-stie-unde. De Craciun, dupa un an si jumatate de la calatoria in Maroc, m-a sunat si a zis ca vrea neaparat sa ne vedem. Ne-am intalnit la Cafeneaua Actorilor, langa Teatrul National, si am mai povestit. In vietile noastre nu se intamplasera multe lucruri noi. Eu mergeam in continuare la scoala si la asociatie, mi se parea ce de la o luna la asta ma maturizez si nimeni nu ma intelege, desi eram in continuare un copil curajos si dezorientat. Florin avea din ce in ce mai multe contacte, calatorea mult, avea niste perspective extraordinare, se vedeau rezultatele proiectelor lui in zonele defavorizate, cu rata mare de somaj. Aproape ca ma enerva cand vedeam cat de multe poate face un baiat de 23 de ani. Nimic nu i se parea imposibil si absolut totul devenea posibil cand isi propunea ceva. Si radea tot timpul. Mi-a mai povestit de prietena lui de care se tot despartea ca avea prea multe de facut si nu avea cand sa fie prietenul pe care si-l doreste orice fata de 22 de ani.

In martie 2002, cu 7 luni inainte sa implineasca 24 de ani, Florin a murit intr-un accident de masina. A fost in coma cateva zile timp in care fratele lui si alti apropiati au adus si gheata de la un restaurant ca nu aveau la spital, sa ii reduca temperatura din cauza afectiunilor la creier, au adus un medic cu elicopterul… Eu nu implinisem inca 18 ani si era prima oara cand cineva la care tineam mult se ducea. I-am scris un email atunci, dupa ce am primit un telefon si am fost anuntata ca Florin a murit. I-am scris din suflet cate intrebari imi ridica aceasta situatie, ca ma intreb unde este acum, daca ne vede si ne aude, daca poarta ochelari, daca va avea mereu 23 de ani acolo sau daca timpul trece. I-am spus ca brusc stiu sigur ca exista Rai pentru ca este imposibil ca un om ca el sa dispara si atat, ca nu o sa il uit niciodata si ca o sa ii vorbesc in gand in fiecare zi. 16 ani mai tarziu va marturisesc ca nu ii mai vorbesc in fiecare zi, dar des inca ma gandesc la el si m-am gandit mai ales cand aveam eu 23 de ani si m-am intrebat iarasi cum trece timpul pentru el.

La inmormantarea lui au venit sute de oameni. A plouat. A fost coplesitor. Am cunoscut-o pe prietena lui, cea cu care avea o relatie complicata. Plangea si era de-o tristete pe care greu o poti duce la 20 si ceva de ani, e ceva imposibil de descris. I-am spus ca imi povestise de ea si a fost emotionata sa stie ca si el a zis ca o iubeste, ea ar fi dat totul pentru el. Visa sa se casatoreasca intr-o zi cu el.

M-a schimbat profund tragedia. M-a facut sa ma intreb cum ar trebui sa traiesc, ce lume este asta in care se intampla lucruri atat de triste si dureroase. Cat e de nedrept.

Si nu o sa uit niciodata berea pe care noi am baut-o in Frankfurt. Cea mai buna bere pe care am baut-o in viata mea.

Florin Lupu. 1 octombrie 1978 – 17 martie 2002

florin lupu

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply
    Andra
    07/09/2016 at 2:00 PM

    Cred ca e cel mai frumos si mai trist post …

  • Reply
    wlfp
    07/09/2016 at 3:05 PM

    Trist si frumos. Un om “mare”!

  • Reply
    Teodora
    07/09/2016 at 5:39 PM

    Ufffffff… Emotionant, impresionant si foarte foarte trist… Mult prea trist…

  • Reply
    Mircea Goia
    15/09/2016 at 10:51 PM

    Am avut norocul sa il cunosc si sa lucrez cu Florin in Valea Jiului, la acea fundatie. Extraordinar om! Datorita lui eu si inca un coleg am facut o calatorie in Germania, prima mea iesire din tara.

    Frumos textul despre el, mersri Andressa!

  • Reply
    Silvia
    19/11/2016 at 7:49 PM

    Un text exceptional! Cand am inceput paragraful cu pricina mi-am dat seama ca povestea din care asteptam o concluzie pentru prezent( gen”ce mai fac protagonistii”) se transforma in destin intrerupt. Mi-a urcat inima in gat si am simtit cum imi coboara o lacrima pe obraz.

    Andressa, tii aici mai mult decat un blog. M-ai emotionat teribil.

  • Leave a Reply

    %d bloggers like this:
    Inline
    Inline