Această vârstă la care hainele ne rămân mici și oamenii mari devin bătrâni

Dacă ai și tu, ca și mine, peste 35 de ani, știi exact la ce mă refer. Ai o zonă în dulap cu hainele în care nu mai încapi, dar speri că „la anul” vei mai reuși. Ai un plan pentru asta. Vei începe să mergi la sală, vei face wall-pilates (nu doar pe mine mă targetează reclamele alea pe Instagram, nu?), nu vei mai mânca seara/la prânz/dimineața sau nu vei mai mânca punct – adică vei face fasting, nu se mai numește înfometare – vei evita pizza, alcool, gluten, zahăr, vei dormi mai mult…. Pe dracu. Acest „la anul” ți-l spui de vreo 5 ani. Dar viața e prea scurtă să eviți pizza. Sau ce-ți place ție.

Ceva mă surprinde în fiecare zi: chestia asta care se numește viață de adult. Ai toate posibilitățile în fața ta, îți dorești doar să chiulești de la școală și apoi, bum, this happens. Nu mai poți să dormi fără să te trezească o alarmă, fără să duci pe cineva la grădiniță sau la școală, nu poți să nu răspunzi la telefon – pentru că ai șef sau clienți (same thing, basically), nu poți să mănânci nu știu ce fără să te doară stomacul sau bila, ai pastile în geantă și o trusă mare de medicamente când pleci în vacanță, ai o alergie și nu știi de la ce e, ești obosită mereu dar nu poți să dormi de atâtea griji. Life in a nutshell.

Părinții noștri încep să aibă probleme de sănătate. Chiar acum două săptămâni mă suna o prietenă pentru că mama ei a fost diagnosticată cu… Știți voi ce. Un alt prieten și-a pierdut tatăl acum câteva luni. Unii mai au bunici încă, dar nu o duc prea bine, bătrânețea e grea. Și toți ne sună pe noi. Noi, generația asta de 30-40-50 de ani. Nu știm nici noi încă ce ni s-a întâmplat, cum am ajuns aici, dar brusc suntem oamenii de bază ai tuturor. Suntem adulți, doar că, atunci când nu ne doare ceva, uităm asta. Dacă ar fi după noi, am fi tot desculți, ne-am cățăra în copaci, ne-am îndrăgosti de un om frumos și ne-am dori să ne sărute. În toată vâltoarea asta în care te străduiești să plătești facturi, tabere, vacanțe, implanturi dentare, RMN-uri, rate, încerci să rămâi sănătoasă la cap. Dacă cuiva îi iese, să îmi scrie un email, vă rog.

Eu am o criză existențială pe săptămână.

Ieri/azi-noapte tocmai am avut una. Am stat trează cu întrebările mele preferate:

De ce dracu’ mi-am dat eu demisia? Oare ar trebui să mă fac bucătar? Sau poate programatoare? O fi prea târziu? De ce mi-am pus eu o întâlnire dimineață?! Din ce o să trăiesc eu la bătrânețe? Oare fii-mea o să mă sune des când o să fiu bătrână? De ce nu mai arăt la fel ca acum 5 ani? Asta se numește „aging”? El o să mă mai iubească și peste 5 ani? Colagenul ăla pe care îl iei de la farmacie cu 200 lei nu are cum să funcționeze, altfel nu ar mai avea riduri femeile bogate, nu? Pe bune, n-au aflat la Hollywood de suplimente alimentare și am aflat noi? Oare cu cât se vinde un rinichi? Oare contează de grupă de sânge ai?

Nu am habar ce fac și am impresia că majoritatea sunt la fel de debusolați ca mine. Mă uit cu gândul ăsta la cei mai de succes oameni pe care îi știu și mă întreb dacă și ei au stat noaptea treji cu gândul că nu o să-i sune copiii la bătrânețe sau dacă vor să o ia de la capăt de mâine, să se facă tâmplari, bucătari sau grădinari. Nu îi întreb cu voce tare, dar ceva îmi spune că răspunsul ar fi pozitiv.

Dimineața uit puțin de nebunia care mă cuprinde adesea. Nu ne lipsește nimic, e vară și noi încă nu am plecat în concediu. Fii-mea repetă orașele pe care o să le vizităm în august și eu o gâdil, decidem că mergem la piscină, deși e o zi de miercuri. Îmi aduc aminte și de ce mi-am dat demisia. Și sunt recunoscătoare pentru tot.

Până când mă apucă iar. Și o sun pe Miruna, ne mai încurajăm.