O mare dezamăgire cu final fericit. De ce nu vreau să mai merg la un interviu de angajare!

Aceasta este o poveste tragică, dar cu un final neașteptat. Fericit.

Spre finalul anului 2018, m-am aflat într-un moment de cotitură, fără niciun venit, nehotărâtă, între proiecte. Am și scris un articol pe larg despre asta: Tu ce ai fi dispus să faci dacă te afectează criza? O discuție despre bani și puterea de a o lua de la zero. 

În acest context, am avut parte de o dezamăgire imposibil de uitat.

Nu am început producția pentru al doilea sezon al emisiunii „Inspirația de Weekend”, renunțasem însă la toate proiectele mele de PR cu speranța că va începe și, treptat, încercam să reiau diverse colaborări. Atunci, o companie m-a chemat la un interviu. Nu îmi doream să redevin angajată, cu atât mai mult cu cât îmi propuneau un proiect pe termen determinat, ca un sprint, cu multe presiuni pentru rezultate și un volum imens de muncă, și presupunea și o relocare. Da, să locuiesc în altă parte o perioadă. Având un copil care mergea la grădiniță, varianta de a mă muta părea o idee foarte proastă, dar am zis să merg la o discuție. Niciodată să nu spui niciodată, nu? Realitatea este că aveam nevoie de încredere în mine și faptul că mă considerau potrivită, mă ajuta să cred mai mult în mine.

Am fost deci la o discuție și concluzia a fost că sunt prima lor opțiune. Chiar m-am simțit bine să știu asta, parcă îmi dădea puțin curaj având în vedere situația incertă în care mă aflam. Am cântărit bine avantajele și dezavantajele și am spus că accept doar dacă salariul depășea cu mult veniturile mele ca freelancer. Cu banii extra, îmi propuneam eu, mi-aș fi permis să plătesc mai multe rate chiar și o lună de vacanță cu fetița mea, compensând măcar într-o anumită măsură faptul că nu aș fi fost lângă ea zi de zi. Am făcut un calcul și le-am zis o sumă la care au răspuns: „Este imposibil”. Bine atunci, sănătate!

Mă bucuram că nu îi refuz, mi-era greu să spun „nu”, ci că din cauza banilor nu ajungem la o înțelegere. Era singurul argument pe care îl puteam accepta în fața dezavantajelor: de a lucra în următoarele luni zi de zi, aproape fără niciun weekend liber, pentru un proiect cu o miză mare, cu presiune foarte mare, lăsându-mi fiica în grija bunicii și a tatălui ei.

M-au sunat din nou după câteva zile să îmi spună că fac un efort să se apropie de suma pe care o cerusem, dar nu era salariul cerut. Din nou, le-am spus că nu e o negociere, că le-am spus suma pentru care aș accepta slujba și a rămas că se mai gândesc. A urmat un șir lung de telefoane în care se mai apropiau, puțin câte puțin, de suma propusă de mine. Mă pregăteam deci să îmi pună contractul pe masă. Mi-am făcut programare la notar să îi fac mamei mele o împuternicire, să o las pregătită pentru orice situație, am informat toată familia de relocare, ne-am pus probleme legate de modul de a gestiona programul copilului.

Într-o zi, au zis „Gata!”, erau pregătiți să îmi ofere cât voiam. M-au rugat să vin peste o zi sau două să și semnăm hârtiile. Trebuia să și încep cât mai repede, am cerut măcar 3 zile să îmi rezolv treburile urgente. Era miercuri și urma să încep de luni. Nu prea îmi venea să cred. Obținusem ce doream, dar îmi doream cu adevărat să fac acest efort? Îmi dădeau lacrimile știind că îmi voi face bagajele și că nu voi mai duce zilnic copilul la grădiniță și în parc. Am oftat și am mers la mall pentru a lua cadouri de Crăciun. Mai era ceva până la sărbători, dar eu aș fi fost plecată tocmai atunci și voiam să dăruiesc cadourile înainte să plec. Am cheltuit mai mult decât mi-aș fi permis în mod obișnuit, dar salariul obținut îmi dădea posibilitatea de a fi mult mai cheltuitoare. Ziua la cumpărături m-a înveselit, luasem lucruri frumoase pentru cei mai dragi oameni din viața mea. Pentru ei urma să muncesc, pentru a putea oferi vacanțe, timp. Până seara, am și făcut câteva drumuri ca să le dau. Am anulat o întâlnire cu cineva de la care urma să cumpăr o mașină. Nu mai aveam nevoie de ea dacă plecam.

A doua zi însă, joi, m-au sunat din nou. La 15:00 urma să semnez contractul, dar nu mai era cazul. Se răzgândiseră!

„Cum vine asta?”, am întrebat eu, râzând de ridicolul situației. Mă sunați zilnic cu săptămânile ca să mă convingeți, îmi spuneți să îmi fac bagajele, să plec urgent, și până la urmă nu se poate? Ha!

Mă transformasem peste noapte din „candidatul ideal” în „mireasa părăsită în fața altarului”!

De fapt, persoana care negociase cu mine nu era în măsură să accepte salariul, au spus ei, și un superior, aflând despre situație, nu a semnat bugetul proiectului. Au luat pe altcineva, pe un salariu mult mai mic. Am luat la telefoane toate persoanele de la care îmi luasem la revedere să le spun că nu mai plec. Fiecare se mira în felul ei, râdeau în general, credeau că glumesc, iar cineva s-a și enervat, plin de empatie. „Ăștia își bat joc sau ce?!” 

Dincolo de explicațiile companiei, pe care nu știam dacă să le cred și oricum nu mai aveau niciun rost, și de reacțiile celor dragi (prietenul meu s-a bucurat cel mai mult că rămâneam acasă și a scăpat de venit în fiecare weekend la mine, în vizită), eu mi-am dat seama că sunt buimacă, dar și ușurată.

Ușurată că nu voi lucra până la urmă la un program fix din nou. Ușurată că nu aș fi dus pe umeri o presiune uriașă și șefi cu pretenții nerealiste, așa cum se preconiza. Ușurată că nu plecam de lângă familia mea. „Cum am putut să mă gândesc să plec?!”, mă gândeam. Nesimțirea ălora era de fapt o binecuvântare. M-am bucurat sincer de cadoul pe care mi-l făcea Universul. Mă bucuram și de cadourile alea prea scumpe pe care le luasem. Știți, uneori trebuie să dai mai mult decât îți permiți, merită dacă faci o bucurie mare.

A fost o imensă dezamăgire, dar am depășit-o imediat. Era o lecție de care aveam nevoie. S-au apropiat sărbătorile și eu eram tot în derivă, tot strâmtorată. Dar am crezut mai mult decât oricând că destinul urma să mă surprindă plăcut. Nu știam cum urma să îmi mai plătesc ratele și facturile, dar mă trezeam zilnic zâmbind de parcă aș fi câștigat la loterie. Eram liberă.

De atunci, lucrurile s-au așezat frumos, foarte frumos. Așa cum nu s-ar fi așezat niciodată dacă oamenii ăia nu ar fi fost neserioși. Morala este că merită să sărbătorim și dezamăgirile, nu doar succesele. Nu știm niciodată unde ne vor duce!