Trebuie să stai gol o zi întreagă pe canapea, pe scaune, pentru a te simți acasă într-o locuință nouă. O “botezi” Asta am văzut într-un film.
Un alt tip de botez e să faci sex în toate camerele ei. Presupun că se pun și băile, și bucătăria.
Am mai auzit la alții că e important să o decorezi tu, să alegi cu mâna ta și prosoapele, și preșul de la intrare, lămpile și canapeaua. Ca să te simți chiar în elementul tău.
Dar există și varianta cu busuiocul: chemi popa să o stropească cu apă sfințită, să zică o binecuvântare.
Sincer, eu nu știu care e soluția. Locuiesc de 6 ani în casa mea de acum și încă nu mă simt exact ca acasă. Am zile și zile.
Mă întreb cum reușesc cei care se mută des să stabilească o relație excelentă cu spațiul lor.
Eu am avut un parcurs obișnuit al locuințelor. Am stat cu mama mea, de mică, într-un apartament de două camere de la Piața Iancului din București. Acolo m-am simțit cel mai bine. Dormeam în cea mai întunecoasă și liniștită cameră din lume. În cămara noastră mică erau mereu borcane de dulceață și murături. Bucătăria mititică mirosea mereu bine, mama și bunica mea găteau acolo tot felul de bunătăți. Uneori, o așteptam pe mama singură acasă și priveam pe geam chiar și jumătate de oră, nerăbdătoare. Când venea și ea, stăteam amândouă în sufragerie, ca cele mai bune prietene, vorbeam, mâncam, vedeam un film.
M-am mutat de acolo la 23 de ani, la prietenul meu, care mi-a fost iubit și soț aproape 10 ani. În apartamentul lui din Rahova întâi, unde nu m-am putut acomoda, nu cunoșteam deloc cartierul, iar totul îmi era străin, locuise acolo cu o altă femeie mai demult. Ne-am mutat după numai câteva luni în apartamentul meu de două camere, luat cu credit, mobilat și renovat pe gustul meu. Două camere în care începusem să mă simt bine, deși nu m-am putut acomoda cu unele vecine în vârstă, veșnic la scara blocului, comentând cine intră și cine iese, gătind cu ușile deschise pentru a “aerisi”, și nici cu pescărușii care mă trezeau la răsărit.
Acolo am locuit când eram gravidă și acolo m-am întors din maternitate. Înghesuiți, toți trei, cumva mă simțeam totusi bine.
Avea 6 luni fetița mea când ne-am mutat în locuința actuală, într-o zi de decembrie. De când sunt aici sunt mamă, nu am avut prea multe zile de stat singură în ea. Iar când zilele acesteau au apărut, erau foarte amare, primele weekenduri în care fiica mea se ducea la tatăl ei, iar eu eram singură, simțindu-mă fără rost. Și am început să plec în excursii la munte, să skiez, ca să uit de casa goală.
Am prea puțin timp să o ordonez așa cum aș vrea. Mi-aș dori o săptpmână în care să scot toate lucrurile din dulapuri, sertare, să le sortez, să arunc jumătate. Pentru că prefer să alerg cu copilul prin parcuri când am timp, să citesc cu ea sau singură, să mă plimb cu iubitul meu, las casa așa cum e, amân cât pot să dau un sens spațiului.
Când sunt singură dimineața acasă, copilul dus deja la grădiniță (în curând la școală), parcă mai fac un pas spre sufletul casei. Noaptea, când aud scârțâitul ei specific, parcă fac un pas înapoi.
Poate că pur și simplu în sufletul nostru nu este loc decât pentru o “acasă”, locul în care creștem, iar restul sunt copii slabe, incapabile să egaleze sentimentul. Tot ce pot să sper este că cel mai “acasă” din lume este asta de acum pentru fiica mea.
1 Comment
o femeie
09/09/2019 at 5:43 PMAm locuit in peste 20de case, de nevoie, viata mi-a fost cum o fost: mare parte in campusul studentesc cu mai multe fete in camera. si apoi in aprt. unde imparteam toate alea. Unele locuinte nu mi-au fost acasa. Am ramas cu impresia ca locuinta imi devine camin daca ma aduce aproape de cele dragi: timp mai putin in transport, langa scoala copilului, fara spatiu mare ca am tendinte de hoarding si ma pierd in ce am prea mult si uit ce mi-e drag.
P.S. urasc sa fac curat :))))