Am crezut că voi aștepta vacanțele cu aceeași nerăbdare ca și fetița mea, doar de dragul somnului dulce al dimineților începute tîrziu. E deja în clasa a treia și, nu că mi-ar fi ușor să ies cu ea pe ușă înainte de ora 8, dar îmi place mult rutina asta. Sunt comodă: dacă n-ar fi nevoie să o duc la școală, nu m-aș trezi devreme, deci nu m-aș culca devreme. Aș ajunge mai tîrziu sau deloc la sală, aș mînca mai aiurea, aș merge mai puțin pe jos. Aș face totul altfel, deși programul ăsta ne priește tuturor. Ne dă un ritm bun. Iar ea vine de la școală zilnic super încîntată de tot ce a aflat și a făcut. Dacă nu exista școala, aș fi inventat-o eu.
Mi-a fost foarte dor de școală cînd se făcea online. Partea mea preferată, după ușurarea pe care o simt cînd fetița mea intră pe poarta școlii și apoi, după cîțiva pași se mai întoarce o dată și îmi face cu mîna, este plimbarea mea pînă acasă. Cînd o duceam la grădiniță, eram aproape, dar tot erau 10-15 minute de liniște, cînd lumea parcă nu s-a trezit încă de-a binelea, un moment în care îmi veneau multe idei. Acum, plimbarea mea pînă acasă e mai lungă. Mă întorc de la Piața Romană și săptămîna asta nu am scos mașina. Am mers cu troleibuzul și alteori cu metroul. Nu e rău deloc.
Ca om născut și crescut în București, am multe nostalgii legate de centrul orașului. Atîtea amintiri mi se învălmășesc în cap cînd mă întorc. Îmi aduc aminte de troleibuzele cu care mă plimbam cu mamaie, cînd ea avea treabă. Pe atunci, nu aveam nicio reprezentare mentală a orașului și niciun reper. Orice plimbare prin oraș era o surpriză: mă miram de străzi, de clădiri, de oameni. Orașul părea nesfîrșit. Acum, totul mi se pare la o aruncătură de băț!
Anii adolescenței mele au fost minunați, mulți dintre ei petrecuți pe la Piața Romană. Nu e nimic mai frumos decît o iubire împărtășită în adolescență. Aș zice chiar că un adult sănătos trebuie să se fi simțit iubit și înțeles de părinți, cînd este mic, și de un partener sau o parteneră, în adolescență. Asta trebuie să fie startul unei vieți echilibrate de adult. Eu am fost norocoasă, le-am avut pe ambele. Prietenul meu locuia cu părinții și cu sora lui pe Mendeleev, într-un apartament dintr-o casă veche, cu tavan înalt. Ca adult, mă gîndesc acum ce aproape este totul cînd stai în centru, dar pe atunci, nu ne trebuia nimic din exterior. Cînd eram noi unul cu altul, nu conta care era adresa și ce mai era în cartier.
Despre Piața Romană îmi mai aduc aminte un moment simpatic de acum vreo 12 ani, nu sunt sigură exact cîți sunt de atunci. Eram cu prietenul meu, cel care mi-a fost apoi soț și acum e fost-soț, și am citit în revista Good Food că cel mai bun sandviș din București este cel de la Toan’s, o “bombă” pe Magheru, lîngă cinema Patria, la doi pași de Piața Romană, un fast-food vietnamez despre care auzeam atunci pentru prima dată. Ni s-a făcut o poftă de am înnebunit! Ne-am urcat în mașină sau un taxi, nu mai știu, și ne-am luat cîte un sandviș care nu ne-a dezamăgit. Era, clar, un super street-food. Și acum mi se pare un super sandviș, dar numai o dată l-am mîncat prima dată.
S-au schimbat de atîtea ori magazinele și cafenelele de la Piața Romană, încît am impresia că doar McDonald’s este veșnic. Acolo, pe terasa de la McDonald’s, l-am cunoscut acum mai bine de 20 de ani pe un tip care vorbea romînă cu accent franțuzesc, spunea că este în vacanța de vară în Romînia, dar trăia în Franța și era unul dintre descendenții familiei Brătianu. Îl chema, cum altfel, Constantin. Nu știu dacă făcea mișto de mine, dar am ținut minte chestia asta și uneori mă întreb dacă era adevărat.
Mă îmbată fericirea în aceste dimineți, întîi cînd stau de vorbă cu fii-mea despre tot felul de lucruri, apoi cînd mă întorc și mă gîndesc, îmi amintesc, observ, merg, respir. Viața este foarte frumoasă.
No Comments