GANDIM

intalnirea de gradul trei

Daca iti comanzi carnati si primesti carnati, probabil esti multumit. Ma rog, se pune problema ce carnati ai cerut sau cat de buni sunt, dar nu esti socat cand vine chelnerul cu carnati.

Daca insa comanzi caviar si primesti carnati, ramai perplex.

Cam asa m-am simtit cand am aranjat o intalnire “in centru” (a avut loc pana la urma intr-o zona de asteptare, unde nici o apa plata nu am putut sa beau) cu o tipa despre care credeam eu ca e head-hunter.

Mereu au avut fantezia asta. Sa ma caute un head-hunder si sa imi zica “Hai la Google!” chit ca nu stiu sa fac mai nimic din ce e nevoie acolo. =)) Realitatatea a fost… altfel. Anul trecut, m-a agatat o tipa pe linkedin. De cand asteptam momentul! Mi-a zis ca vrea sa imi propuna ceva la care poate nu ma gandisem niciodata. ” O sa lucrez la o companie aeriana”, m-am gandit eu. Am stabilit intalnirea in oras, seara si ramasese ca ne mai auzim sa vedem unde exact stam de vorba.

Am inceput sa simt gustul dezamagirii cand, in seara aceea, mi-a zis sa ne vedem la Magazinul Unirea. Ciudat, zic eu. Dar poate s-a deschis acolo o cafenea misto si nu stiu eu. Nu se deschisese nimic. Ne-am vazut la etajul al patrulea al magazinului, unde e… ca-n gara. Daca nu ati fost deja si nu ati simtit mirosul de carnati, va explic eu: acolo sfaraie gratarele unor restaurante romanesti unde pranzul e la pret bun daca iei meniul zilei; si tot in acelsi loc prea putin ventilat gasesti si shaorma si mancare italieneasca sau chinezeasca. E ca un food-court, dar mai naspa.

M-a zis la telefon sa ma asez intr-o colt anume si incercam sa ma gandesc ca e totusi un restaurant normal, o cafenea normala, ca ma mir degeaba. Pana la urma, ce conteaza locul?! Pe mese nu erau meniuri si imi pica fisa. Greu, dar imi pica: nici macar nu e o cafenea naspa, nu e cafenea!! Stam ca-n gara, cand asteptam trenul pe peron. Dar nu apuc sa ma gandesc prea mult la limonada pe care nu urma sa o beau, ca apare domnisoara care imi daduse intalnire. Ziceai ca suntem la camera ascunsa. O pustoaica imbracata… ca o pustoaica. Se asaza pe scaunul din fata mea, isi cere scuze pentru intarziere si incearca sa ma descoasa de parca era un psiholog de soi. Ma uit la ceas. Deja pierdusem 15 minute din viata mea pe care nu le mai puteam recupera. Ma gandesc: cat sa-i mai acord? Dar de ce sa ma grabesc, ia sa vad eu ce vrea sa imi propuna totusi enigmatica partenera de discutie.

Si vorbim. Si vorbim. Si nu mai ajungea la subiect. Asa ca am intrebat eu, ca sa nu plec acasa si plictisita si neintrebata. Si iata, doamnelor si domnilor, culmea ofertelor! Sa nu ai o oferta! Incercase pana atunci un discurs usor motivational de tip “nici nu iti dai seama ce potential ai”, dar iata ca placa nu merge la toata lumea ca nu toata lumea isi plange de mila si asteapta confirmari de la necunoscuti dubiosi. Get this, everybody! Voia sa ma motiveze sa lucrez pe cont propriu si sa ii dau un procent din veniturile mele, in schimbul acestui implus adica, iar procentul era de 5%. Pe ce termen? Cat oi trai eu, copiii mei si nepotii mei! I kid you not. Fara niciun misto.

Asadar, dupa ce imi spunea ca merit sa lucrez pentru mine, ca ea asta face si traieste exact cum vrea (bine, orice antreprenor serios iti va spune ca a lucra pe cont propriu nu inseamna o continua vacanta, dar asta e altceva), urma sa aiba intalniri constante cu mine pentru o bataie pe umar si un “hai ca poti!” pentru care merita sa plateasca si nepotii mei. Si imi imprumuta si niste carti bune. Wow. Pot sa o mai spun o data! Wow. Genul asta de abordare face mentorshipul adevarat de ras, imi imaginez. Nu ca as fi incercat pe pielea mea, dar stiu niste oameni seriosi care zic ca ar fi ceva mentorshipul si nu cred ca are legatura cu intalnirea mea de gradul trei.

Tipa cam de-o seama cu mine nu lucrase in viata ei. Intrase in acest soi de sistem piramidal in care toata lumea incurajeaza pe toata lumea si, daca faci un calcul, cativa fraieri platesc comisioane altora care platesc la randul lor comisioane si uite asa castigi binisor. Bine, nu destul cat sa bei o apa plata la etajul al patrulea din Unirea, dar oricum, destul cat sa iei un bilet de RATB si sa mananci o conserva, zic. Sau chiar mai mult, naiba stie.

Sunt o lady, dupa cum stiti, asa ca nu i-am zis in fata ca mi-a pierdut 45 de minute si ca-mi sunt datori pentru asta si ea, si copiii ei, si nepotii. Mi-a multumit pentru ca m-am vazut cu ea si asta a fost. Intalnirea suprarealista s-a incheiat. Nici ca ma mai duc vreodata sa ma vad cu cineva de pe Linkedin.

Sursa poza barbat socat: Shutterstock 🙂

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    Cristian
    22/02/2015 at 9:38 PM

    Cum retezi tu visul unei tinere…

  • Reply
    Recomandarile Zilei #89 | Podul Minciunilor
    09/08/2015 at 2:17 PM

    […] Intalnirea de gradul trei […]

  • Reply
    patric
    12/07/2016 at 10:27 AM

    Iti dau si eu un sfat: nu te mai lua dupa toate proastele de pe Linked In! Te costa acest sfat DOAR UNU (1) LA SUTA din toate veniturile pe care le vei realiza vreodata. Contacteaza-mi sa-ti spun unde sa-mi trimiti banii. Lectura acestui mesaj semnifica faptul ca esti de acord cu conditiile mele.

  • Leave a Reply

    %d bloggers like this: