Când și cât ne schimbăm de-a lungul vieții?

Pe la 28 de ani. Cică. Ăsta e primul răspuns care îmi vine în minte la întrebarea “Când?” și pare să fie din categoria “42“. Haha.

Asta cu 28 de ani era cumva legat de astrologie. Mi-a zis mie cândva cineva (nu fac pe misterioasa, pur și simplu nu îmi mai aduc aminte!) că până la 28 de ani ai caracteristicile zodiei, iar apoi BAM! vine peste tine ascendentul. Adică ești berbec cu ascendent în fecioară? Pregătește-te să te transformi! Erai încăpățânat, vei fi mai flexibil. Erai foarte ancorat în realitate, devii un visător etc. Ați prins ideea. Mă rog, pentru mine, chestiile astea sunt chineză, nu înțeleg astrologie și nu știu dacă ar trebui să mă chinuiesc, nu am idee ce ascendent am, nici nu mă doare să aflu.

În altă parte (o carte) am aflat că pe la 28 de ani începi să te transformi în mama ta. Valabil, la femei, nu știu cum e la bărbați, n-au decât să citească singuri tâmpenii. Așadar, dacă până atunci ești rebelă, ești și vrei să fii diferită decât părinții tăi, pe la vârsta aia se cam liniștesc hormonii, intri într-o nouă fază și începi să imiți comportamente văzute și învățate de la mama ta, în copilărie. Definiția “firescului” de acolo ne cam vine, roluri în familie, organizarea unui cămin etc.

Un prieten, coach, mi-a atras atenția că îmi planific totul din timp, că sunt genul care își plătește facturile și impozitele din timp, că fac liste și nu mă pot relaxa până nu știu că am terminat de făcut lucrurile importante pentru că… așa am învățat de mică, urmărind cel mai important adult din viața mea: pe mama.

Poate fără să îți dai seama începi să urmezi un traseu pe care l-ai învățat când erai mică, ca o mașină care urmează o hartă. Ca să nu urmezi harta (pentru că, să zicem, crezi că va duce într-o fundătură, cum poate ai văzut și în familia ta – abuz, divorț etc etc) atunci trebuie să te scuturi tare bine și să lucrezi mult cu tine însăți, psihologie, psihanaliză, dezvoltare personală. Și chiar și așa, nu știu câți pot spune că au reușit să scape de fantomele trecutului.

Fără să fi citit pe undeva asta, eu aș fi zis că ne schimbăm dramatic când / dacă devenim părinți. Și ce credeți, aveam 28 de ani când am rămas gravidă! Pam-pam! (Ce zodie o fi mama? Dar fiica mea? Hehe, glumesc!)

Viața mi-a cam arătat însă că nu e așa. Poate în teorie ne maturizăm, poate pare că nevoia ne face mai responsabili, dar acum am simțit pe pielea mea că nu e așa. Schimbările din viețile noastre nu sunt neapărat interiorizate. Ne adaptăm la noi situații, dar putem duce o luptă continuă împotriva lor, măcinați de nevoia de a schimba lucrurile. Ca mamă, eu personal am fost ani întregi în negare, mi se părea că visez, că sunt prinsă într-o realitate paralelă, că de fapt nu depinde de mine o altă ființă umană, iar marile mele bucurii și dorințe continuau să fie lucruri care nu aveau legătură cu maternitatea. Nu s-a născut în ziua aia, acum 6 ani, la maternitate, și altă viziune asupra vieții. Nu, doar un copil.

Ani mai târziu, pot să spun că m-am schimbat, că mă simt mai matură, dar cu siguranță momentele nu coincid, aș fi putut să mai fac 3 copii în timpul ăsta, s-au întâmplat multe alte lucruri însă. Nu știu care și în ce măsură m-au schimbat sau dacă pur și simplu cu timpul este inevitabilă transformarea, dar în noi se schimbă ceva. Nu în bine sau în rău, ci doar… devenim altfel.

Singurul mesaj cu care vreau să închei este “Niciodată să nu spui niciodată.”  Și dacă faceți o capsulă a timpului pe care o veți deschide peste 20-30 de ani să știți că e probabil ca atunci când o veți deschide să fiți dezamăgiți. Sau surprinși.

PS: revin la finalul penultimului meu text, că de la o vârstă începi să te repeți…

Poate doar o să fac Alzheimer la 40 de ani de la atâta stres și uzură. Și atunci o să port scutec și o să mă amuz poate citind acest blog, zicând “Ce simpatică e Andressa asta, o să îi scriu un mail să îi spun că îmi place ce scrie!” și hopa, surpriză, chiar la mine ajunge mailul! Ce surprinsă o să fiu! :)))

Voi simțiți că ați schimbat la un moment dat macazul?