Suntem o generatie foarte fericita, iar asta ne face… foarte nefericiti. Parintii nostri au vrut ce e mai bun pentru noi: au facut imense sacrificii ca noi sa facem meditatii, sa mergem in tabere, sa ne cumparam blugi si adidasi originali, sa facem facultatea departe de casa. Ne-au platit chirii, excursii, ne-au incurajat sa facem ce vrem, chit ca asta insemna sa facem o meserie de care ei nici nu mai auzisera pana atunci. La final, in loc sa fim fericiti, suntem dezamagiti. Nu reusim sa fim cei mai buni, asa cum eram pregatiti. Si viata pe cont propriu nu prea ne convine.
Din ce in ce mai multi tineri, intre 18 si 34 de ani, prefera sa stea cu parintii decat sa se mute, cel putin in America. Este o cifra record in ultimii 130 de ani (sursa). In continuare, procentul celor de pana in 35 de ani care stau singuri sau cu un partener scade de la un an la altul. Chiria e scumpa, creditele nu mai zic, plus ca nu-ti spala si gateste nimeni cand te muti. Cat stam inca “acasa”, cu parintii, putem sa mai copilarim. Cineva mereu ne va face patul, casa va mirosi a mancare buna, curentul va fi platit… Sunt foarte putine griji pe capul tau cand nu trebuie sa te gandesti la faptul ca pana si frigiderul trebuie spalat destul de des. Si poti sa te gandesti mult timp la ce ai de gand sa faci. Desi intrebarea “ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” era adresata copiilor demult, acum merge si la tineri adulti. Unii fac o a doua facultate pe la 25 de ani pentru ca descopera ca mai au o chemare. Se cauta si se descopera, uneori in calatorii initiatice, prin Asia, sau facand voluntariat in zone defavorizate din Romania. Pana la 30 de ani spera sa stie ce vor sa faca. Nu e nicio graba. Pana atunci, din fericire, vine inca “alocatia” de la parinti.
Relatiile “serioase” mai pot astepta. De ce sa ai o relatie matura, cu toate avantajele – dar si dezavantajele ei, cand poti amana aceasta bataie de cap? Sa aveti un buget comun, sa va faceti planuri, sa iei decizii. Sa iti pui problema ca ar trebui sa ii ajuti tu pe parinti. Noi am vazut la altii: viata de om mare e grea. Inseamna stres, credite, uneori si divort. “Mama, eu nu sunt fericit” si esti luat in brate. “Nimeni nu ma intelege”, noroc cu parintii. Nici ei poate nu inteleg, dar te accepta.
Devine din ce in ce mai greu sa te gandesti ca vei reusi pe cont propriu. Ca nu neaparat cel mai bun castiga pentru ca nu e un concurs. E atat de confortabil in “marsupiul” mamei cu trei camere, la bloc, incat uiti ca poti sa mergi si singur. Ai ocazia sa iti iei studiile de la capat, cum poti sa ratezi asa ceva? Nu esti sigur ca vei reusi, te mai gandesti. Cat inca ai o plasa de siguranta, te bucuri de ea. Posibil sa reusesti sau sa esuezi. Nu vei sti niciodata pana nu incerci.
Nevoia te invata multe, numai ca tu nu ai nevoie. Din pacate.
Sursa poza cangur: Shutterstock
6 Comments
copila blonda
16/06/2016 at 1:00 PMNici nu trebuie să locuieşti sub acelaşi acoperiş cu părinţii ca să rămâi legat de ei. Ştiu cupluri la casa lor, cărora le dau bani părinţii de întreţinere, le fac mâncare şi cresc copiii.
andressa
16/06/2016 at 1:02 PMHei hei, si pe mine ma ajuta mama cu copilul. :))) mai face si de mancare… Oh no. 😃
o femeie
16/06/2016 at 2:19 PMDepinde de constructia omului: sunt oameni care depind (financiar, moral) de parinti si la batranete, sunt tineri independenti de la 15-18 ani. Cunoscd in ambele parti; eu sunt mai independenta de felul meu de ani de zile.
Cum facem din ce in ce mai multa scoala, si scolile au devenit tot mai scumpe (universitatile in Uk s-au scumpit de 5-10 ori in ultimii 20 ani, in SUA si mai si) e firesc pt mine ca un tanar in scoala sa aleaga sa stea cu parintii acolo unde poate. Viata mai simpla e garantia fericirii.
(mai interesant e fenomenul in Italia 😀 , unde baietii de 30 ani ce stau inca cu mama …au un nume 😀 )
In rest, eu nu sunt de acord cu ideea sacrificiului parintelui si spalat si strans dupa. Consider ca un copil devine adult daca e tratat ca adult: cu respect, incredere, dreptul la alegere. Cred ca ideea de sacrificiu pt un copil sa faca performanta duce la o impovarare psihica si sanse f. mari de esec si nefericire si neadaptare. Un copil are nevoie de dragoste, fie ca e heterosexual, homo, cu 10 clase, zugrav sau cu facultatea ce a dorit-o mama (da, eu is aia care am dat unde au vrut parintii si regret de 20 ani), cu sau fara casa, copii, etc.
Fiecare are fericirea care si-o doreste.
Hai ca am devenit patetica :))))
Teodora
17/06/2016 at 12:38 PMEu ma situez la polul opus :))) La 22 de ani, cum am inceput sa am posibilitatea de a ma sustine singura, am si plecat. Chiar si atunci cand mi-a fost foarte foarte greu, nu am luat in calcul varianta de a ma intoarce, desi mi-as fi degrevat mult bugetul si cel mai probabil as fi avut apartamentul propriu daca mai stateam vreo 4 ani acolo. Oh well, e minunat cu chirie si cu mintea relaxata 😀
ioana
17/06/2016 at 10:38 PMIn Franta le zice generatia Tanguy, de la filmul cu personajul principal cu acelasi nume care nu se mai dadea dus de acasa.
De multe ori parintii nu ii lasa pe copii sa plece, ii “tin” cumva. Noi am ales sa plecam dar tot vin ei peste noi, sigur asta ne ajuta de multe ori dar uneori ma simt cam un licean si trebuie sa ii trimit la loc acasa. Poate pentru ca ei nu au avut la vremea lor parte de ajutor si acum vor sa ne ajute pe noi
Andreea
23/06/2016 at 9:17 AMDepinde acum si de parinti. Parintii care stiu ce este bine pentru copilul lor nu il cocolosesc la nesfarsit, ci “ii fac vant din cuib”.