Din nou, despre donarea de sange in Bucuresti

Ceea ce vedeti in fotografie este peisajul dezolant pe care l-am admirat eu in timpul donarii. Eram singura din sala. In timp ce mi se scurgeau 450ml de sange din corp am facut aceasta fotografie. Intr-o zi obisnuita, doar cativa rataciti vin sa stea pe scaunele de la Centrul de Tranfuzie Sanguina din Bucuresti, desi e nevoie de sute, constant. (Am mai scris despre donare aici si aici.) Am slabit 3 kilograme de la ultima donare, dar, pentru ca sunt donator vechi, am putut sa donez si m-am simtit foarte bine dupa aceea, semn ca organismul meu devine din ce in ce mai puternic, dupa fiecare astfel de eveniment.

Din experienta de astazi, as vrea sa va impartasesc trei lucruri:

1. “Domnisoara, donati pentru cineva anume?”. Bodyguardul de la intrare, cel care imparte bonuri de ordine la sosire, m-a intrebat ceea ce o fata nu indraznea. Tanara, cam de varsta cea, cu un batic care ii acoperea parul, statea si intreba toti nou-venitii pentru ca avea nevoie de un donator pentru o ruda. Ca sa primeasca o transfuzie, un pacient trebuie sa aduca un donator, indiferent de ce grupa sanguina. Daca cineva doneaza specificandu-i numele, primeste si el o punga. (Poti dona de maxim 4 sau 5 ori pe an, la interval de minim 8 saptamani, deci daca ai pe cineva in spital, trebuie sa donezi si sa tot aduci donatori, ceea ce este de necrezut, nu-i asa?) Am spus ca nu donez pentru nimeni in special si am acceptat sa trec pe hartie numele barbatului pentru care cauta donatori. Nu am intrebat daca e tatal ei, fratele ei, sotul ei, copilul ei. Nici nu conta. M-am asezat apoi pe scaun, sa completez fisa mea, inceputul procedurii de triaj, si mi-au dat lacrimile. As fi putut fi eu in locul ei. Cerseste sange, ce poate fi mai socant de atat?! Mi-am revenit, am incercat sa ma gandesc la altceva, nu voiam sa ma deshidratez cu lacrimi. Peste 10 minute am cautat-o iar la intrare, trebuia sa intreb la ce spital e internat barbatul. Mi-a multumit din nou, ii tremura vocea, iar mi-a venit sa plang.
2. Medicul care mi-a luat tensiunea si pulsul si m-a evaluat a tipat la mine de la inceput pana la sfarsit, cat am stat in salon. A urlat intai pentru ca nu luasem bon de ordine (scria pe usa, dar nu vazusem aparatul, era departe, credeam ca afisul nu mai e valabil demult!), mi-am cerut scuze si am zis ca ma duc sa iau (desi eram singura de la usa cabinetului ei). “Nu mai luati acum, dar de ce nu puteti sa luati bon de ordine?! Cat de greu este?!”, a continuat nervoasa. Ok, am gresit, hai sa ne revenim. “De ce imi puneti apa asta in fata?!”, a strigat iarasi la mine. Aveam la mine o sticla de apa plata pe care am pus-o, firesc, alaturi de poseta mea, pe masa (nu chiar “in fata ei”), ca doar nu era sa le pun pe jos! Mi-am cerut din nou scuze, am luat apa si am asezat-o in alt capat al mesei, dar ea si-a adus aminte ca nu am fost in stare sa iau un bon de ordine. “Ma duc sa iau acum, daca e atat de important, dar va rog sa nu mai tipati la mine”, mi-am revendicat eu dreptul la un tratament decent. M-a certat insa intruna, pentru ca nu am obiceiul sa iau micul-dejun in primele 30 de minute de la trezire, dimineata, pentru ca nu am luat bon de ordine, pentru ca am uneori dureri de cap si nu ma duc sa imi fac mereu analizele (mi le fac doar o data pe an) si pentru ca beau prea multa apa. Desi la alte donari stiam ca trebuie sa beau multa, multa apa, acest medic zicea ca o sa am nevoie la toaleta cand nu ma pot duce (!!) si imi poate scadea brusc tensiunea, ca se poate opri sangele in timpul donarii si deci nu se colecteaza suficient pentru pastrare… Nu mai inteleg nimic. Mi-am baut in continuare sticla, ca sa fiu sincera, pentru ca este foarte cald afara, si fara jumatate de litru de sange chiar risc sa lesin daca nu beau multa apa. I-am zis in fata ca nu inteleg de ce se purta asa, ca am venit sa donez sange, aveam oricum emotii (mereu am cand donez, zici ca dau bacul iarasi!) si ma STRESA. Asemenea lucruri sunt absolut inexplicabile. Dupa ce ca e murdar, budele arata cum arata (daca alta data am povestit episodul horror cu toaleta de la etajul 3, astazi va pot spune ca la parter exista toalete turcesti, adica gauri in pardoseala), nici nu e aer conditionat in cladire (un om care doneaza trebuie sa nu stea in caldura ca sa nu lesine, nu e un mare lux!), stai la cozi si iarasi la cozi, sa mai si tipe la tine un medic?! O fi avand o zi proasta, toti avem, dar totusi… Ca la nebuni!!!
3. Concluzia mea dupa experienta de astazi a fost ca starea de sanatate a romanilor este in general proasta. Putini resusesc sa treaca de triaj. Ma simt foarte norocoasa pentru ca reusesc: nu numai ca ajut pe cineva, dar inseamna ca sunt sanatoasa. A fost aglomerat pana am ajuns la sala de donari, dar majoritatea au plecat acasa pentru ca aveau tensiunea prea mica, glicemia prea mica sau prea mare, aveau temperatura, nu erau odihniti, fusesera bolnavi cu putin timp inainte sau au avut afectiuni care ii exclud definitiv din grupul celor care pot dona. In sala, cum va spuneam, cand am ajuns nu mai era nimeni. In jumatate de ora, cat m-am mai invartit pe acolo (repausul este obligatoriu dupa donare, daca te ridici brusc si mergi poti lesina), 3 persoane au donat, cu tot cu mine. Asistentul de la recoltare mi-a spus ca in general oamenii mananca prost, sunt stresati, nu fac sport si atunci, chiar si cei bine intentionati nu reusesc sa doneze. Asta trebuie sa ne puna pe ganduri.

PS: m-am inscris in reteaua “Si eu donez” ca sa fiu contactata cand e nevoie de o noua donare. Intrati si voi, sa fim cat mai multi. Va urez sa fiti mereu donatori, niciodata donatari!