produsul magic

Pe langa cafea, lumea ne-a daruit un alt produs minunat: fondul de ten. Ma gandesc la asta in aproape fiecare dimineata cand trebuie sa ma machiez. Spun “trebuie” pentru ca de cand am citit intr-o revista de femei (the worst kind!!) ca daca ai peste 30 de ani nu ai nicio scuza sa nu te dai cu fond de ten pentru ca ar fi ca si cum ai pleca de acasa fara pantaloni pe tine [adica ar fi un statement, categoric, dar nu neaparat un statement de care sa fii mandra (adica era un statement la un moment dat sa arzi sutiene in public, dar in zilele noastre nu ar fi acelasi lucru sa nu porti fond de ten – iti lipseste mesajul politic si social, dear)] si desi nu am inca 30 de ani, in fiecare dimineata simt mai tare ca niciodata presiunea timpului si a gravitatii asupra tenului meu si ma apuc sa-l tencuiesc. (Si daca tot m-am apucat sa fac parateze as mai vrea ocazia sa zic ca urasc articolele de tip: uite cum arata cutare fara machiaj. Adica si ce daca isi arata varsta? Eu cred ca toata lumea stie ca se photoshopeaza poze si toata lumea stie ca o femeie frumoasa de 40-50 de ani nu arata ca Demi Moore, ci ca mamele noastre. Sau cel putin asta ar trebui sa stie orice o normal.)

Crema aia de aproape aceeasi culoare ca pielea mea ma ajuta sa uit ca de fapt sunt obosita. Si ca si faza aia din Ally McBeal cand nu mai stiu ce personaj zicea ca zambeste ca sa fie fericit ca sa vada daca functioneaza si reversul lui sunt fericit deci zambesc, daca arat ca si cum as fi mai putin obosita parca si sunt mai odihnita.

Stiti cum fiecare dintre noi are o imagine ideala despre propriul fizic atunci cand inchide ochii? E ca poza aia de acum 10 ani si de acum 10 kgpe care si-o pun unii la profil pe Facebook ca sa pacaleasca lumea si realitatea. Eu una imi imaginez, cand inchid ochii, figura mea din oglinda de acum vreo 4 ani cand, in perioadele in care nu ma desfigura acneea, eram proaspata si odihnita ca o fata dintr-o reclama.

Ma obsedeaza fondul de ten cam cum ma obsedau blugii cand nu imi gaseam niciunii pe masura. Cand trebuia sa stramtez tot felul de perechi little big si nici asa parca nu-mi veneau bine si imi tot cumparam in speranta ca mi se vor potrivi sau ca intr-o zi cineva cand ma va vedea in ei nu va mai exclama “vai, ce slaba esti” ca si cum as fi avut o boala ingrozitoare. Acum port o masura pe care o gasesc in magazine si la o adica s-au smecherit producatorii pentru ca acum se gaseste si masura 25 – multumesc, dar nu mai am nevoie! Ha! In acelasi stil, pentru ca am tot avut probleme cu tenul, fondurile astea au devenit acum un El Dorado. Le tot cumpar si nu reusesc sa gasesc fericirea in nicio sticla de smacolina bej.

Acum am mult fond de ten. Am in dulap patru feluri de fond de ten. Pardon – 5. De fapt 6, daca pun la socoteala si unul care e un fel de crema de fata cu colorant. Aia miroase foarte bine. Am astfel in dulap un fond de ten fantastic care nu este insa de culoarea pielii mele: este mult prea inchis., Cand l-am cumparat, nu gasisem nuanta potrivita si m-am gandit sa fac ca make-up artistii: sa il amestec cu alt fond de ten ca sa obtin culoarea care imi convine. Numai ca aflata in baia mea, fata in fata cu oglinda, adica fata in fata cu fata mea – daca imi permiteti exprimarea alambicata – nu mai am niciun chef sa fac experimente si amestecuri care oricum nu arata niciodata atat de de bine precum as vrea eu. Asa ca nu il prea folosesc, dar ce imi mai place. Cred ca de altfel e cel mai bun fond de ten pe care il am.

Asa e in viata, nu? Visezi la ceva si cand in sfarsit il obtii vezi ca ori nu ti se potriveste, ori nu stii sa-l folosesti. Si iti dai seama ca ai avut un scop idiot in viata, ca ai visat la ceva complet inutil sau fara sens. Sau prea maro.

Si cam atat am avut de zis despre fond de ten.