Rămas bun, Ditta!

Bunica din partea tatălui a fost mereu fascinantă pentru mine. Edith sau Ditta, cum îi spuneam eu, vorbea romînă, dar și maghiară și germană. Nu am cunoscut o femeie din generația ei mai cultă și mai elegantă. Născută în 1925, făcuse școala germană și liceul și pînă în ultimii ani, cînd vederea nu o mai ajuta, a citit mult, cărți și ziare, astfel că înțelegea foarte bine lumea în care trăim, era foarte ancorată în realitate. Cu mintea extrem de lucidă, chiar și la aproape 99 de ani, putea discuta despre politică, despre evenimente curente, despre artă, despre orice.

Nu am avut o relație foarte apropiată pentru că părinții mei au divorțat, iar legătura cu familia din partea tatălui a fost practic întreruptă. O mai vizitam și vorbeam la telefon de cîteva ori pe an, dar nu am simțit că avem o legătură intimă strînsă, cum am avut cu bunica maternă. Mamaie trăia pentru fetele și pentru nepoții ei, iar asta simțeam permanent,  fără să o spună. Dimineața, cînd mama pleca la serviciu, mamaie venea și mă îmbrăca, mă ducea la școală, apoi mă aștepta la finalul orelor, îmi gătea mîncărurile preferate, îmi făcea păpuși din cîrpe, mă învăța să cos și să croșetez și îmi povestea despre copilăria ei în satul Mărgău. Avea o căldură care mă făcea să mă simt “acasă” cînd era în preajmă. Ditta, pe de altă parte, era Ditta, nu ar fi vrut niciodată să îi pun “mamaie” și ținea mult la viața ei, la stilul ei de viață. Nu s-a implicat în creșterea mea cînd eram copil. A fost primul lucru pe care i l-a spus mamei cînd a aflat că este însărcinată cu mine: să nu se bazeze pe ea. Poveștile pe care le știu despre ea, nu doar experiența proprie, m-au făcut să o privesc mereu cu asprime, dar în ultimii ani m-am gîndit mai mult la faptul că nu am dreptul să judec pe nimeni, cu atît mai mult pe o femeie care a trecut prin cîte a trecut ea.

A avut o viață complicată. S-a căsătorit cu bunicul meu,  Tibor Reti, cînd ea avea 23 de ani și au fost împreună pînă la moartea lui. Tibor, bunicul, făcuse facultatea la Paris, fusese campion la tenis și fondator al fabricii de mobile Sekely & Réti. Din păcate nu l-am cunoscut. A murit cînd tatăl meu avea doar 10 ani. S-a sinucis. Ditta și-a povestit viața, ca un film, într-un interviu pentru life.ro pe care chiar eu l-am propus, acum 3 ani, cînd avea aproape 96 de ani. A fost una dintre cele mai bune idei pe care le-am avut vreodată. Ar fi fost păcat să nu fie așternute pe hîrtie toate acele evenimente. Este mai mult decît o istorie personală, este și o istorie a tragediilor cauzate de comunism. Oameni strămutați, vieți zdrobite, familii nimicite.

Cînd o vizitam pe Ditta, apartamentul ei din zona Parcului Circului mi se părea ca un muzeu cu piese vintage, cu mobilă clasică. Portretul ei de la vîrsta de 18 ani trona pe peretele sufrageriei, reamintind că a fost o femeie extrem de frumoasă. Mereu mama mi-a spus că semăn cu ea din punct de vedere fizic, iar eu acum cred că Eva a moștenit trăsăturile ei, inclusiv culoarea ochilor și zîmbetul. Mai cred că, deși am fost crescută de o mamă de o bunătate imposibil de descris și de o bunică iubitoare, modestă și generoasă, cred că totuși am moștenit de la Ditta o doză mare de egoism și cinism, iar asta mă face să simt fiori pe șira spinării.

A-ți cunoaște propriile rădăcini, rude și istorie familială este esențial pentru formarea identității personale. Mi-am dat seama de asta după vîrsta de 20 de ani cînd mi-am dorit mai mult ca oricînd să o cunosc pe Ditta ca să mă cunosc mai bine pe mine. Înțelegerea originilor noastre contribuie la construirea unui sentiment de apartenență și stabilitate. Ne ajută să ne situăm într-un context mai larg, conectîndu-ne cu trecutul și contribuind la formarea unei continuități în viața noastră. De aceea mi-am dorit ca și Eva să o cunoască, să vorbească cu ea. I-am povestit tot ce am știut despre Ditta și m-a impresionat faptul că au atras-o anumite informații. Și-a dorit să învețe germană, de exemplu, și datorită Dittei.

Ditta s-a stins din viață weekendul trecut, cu puțin timp înainte să împlinească 99 de ani. Era catolică. Așa cum și-a dorit, iar mie mi-a spus despre asta prima dată cînd aveam 12 ani, a fost incinerată. A fost o dimineață rece și senină și cînd am ieșit din crematoriu m-am uitat spre cer și i-am spus la revedere. Cît am putut eu, cu experiența mea de viață, cred că am înțeles-o și am apreciat-o ca femeie. Nu a fost perfectă, dar Ditta a fost cu adevărat specială. Și sunt mîndră că sunt nepoata ei.