Cum s-a schimbat lumea în cei 18 ani de când există ANDRESSA

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti,  o fată de 21 de ani, singură acasă, într-o seară rece de noiembrie, în București. Pe vremea când nu existau nici Facebook, nici Instagram, nici iPhone; când foloseam telefoanele ca să sunăm și să dam SMS-uri nu ca să chat-uim, să scrollăm și să pozăm. Când mergeam cu taxiul, nu cu uber-ul, și totul se plătea cash! Și presa se citea de pe hârtie, mai ales în metrou. Lumea era destul de diferită decât este acum. Dar cumva noi am rămas toți la fel.

Fata de 21 ani s-a hotărât să scrie pe net pentru oricine ar vrea să citească ce îi trece prin cap. Se întâmpla în 2005.

Eu eram fata aia, studentă la Jurnalism și angajată part-time. Mă angajasem doar pentru că voiam să văd dacă pot și pentru că voiam să îi demonstrez unui băiat de care îmi plăcea că sunt destul de deșteaptă să trec de interviu. Băiatul mi-a frânt inima, 2-3 luni mai târziu, iar eu am rămas cu slujba. Chiar în noiembrie 2005, printre primele postări suna așa:

Stau 4 ore la birou, iar 3 ore si jumatate nu fac nimic.

Adica imi termin rapid treburile (trimis niste mailuri, scris niste chestii) si apoi.. Stau. Mananc pricomigdale. Fac si beau cafea. Citesc blogurile unor necunoscuti. Asta e cel mai amuzant.

Multe bloguri sunt interesante, dar putine sunt chiar minunate. Au unii un talent sa te tina in fata monitorului minute in sir cu povestirile lor scurte si haioase! Spre exemplu, am gasit intamplator link-ul catre site-ul unui tip minunat care s-a mutat la New York de curand. Lucreaza la Google. E un computer-genius, evident. Si povesteste cele mai haioase chestii: ca si-a luat o umbrela chinezeasca atat de proasta incat trebuie sa o “piloteze activ” printre blocuri, unde e curent; ca a fost intr-o cafenea unde pe mese sunt creioane cerate si foi de hartie si a desenat; ca sa fost la film si a recunoscut scene filmate prin centru, la fel cum facea in Bucuresti cand se uita la Baieti Buni…

E o placere sa ii citesc insemnarile. Plus ca si face niste fotografii superbe.

Am mai gasit bloguri dragute. Un tip ce studiaza in Bucuresti, e la masterat, e suparat foc pe bucuresteni. Dramatizeaza si povesteste cum a vazut un mos coborand disperat din autobuz injurandu-i pe cei care nu se grabeau.

Majoritatea blogurilor sunt triste insa. Ceea ce e poate normal. Scrie omul sa se descarce, dar mie imi plac cele vesele.

Asadar, stau la serviciu, la birou, cu cafea si pricomigdale si invat sa cunosc oameni. Le citesc insemnarile, apoi trec la insemnarile prietenilor lor (linkurile din dreapta) si uite asa ajung sa ii consider prieteni. Le spun pe nume si povestesc despre ei. Ii spuneam zilele trecute cuiva ca “Sa vezi ce a patit un prieten!” si era vorba de fapt de cineva care nu m-a vazut sau nu mi-a vorbit niciodata.

 Saptamana asta imi iau salariul! Merit, nu ?

Parcă am scris ieri rândurile astea. Și multe alte postări de pe acest blog: îmi sunt proaspete în minte și pot să le recit din memorie. Sunt și altele în care nu mă recunosc, parcă le-a scris o Andreea care nu mai există. Dar în esență, Andreea aceea care căuta dragostea sunt tot eu, sunt tot aici și încă mă mai întreb dacă dragostea aia adevărată există. Și fericirea și viața perfectă. Nu pentru că nu sunt fericită acum, ci pentru că nu pot să nu mă întreb cât o să reziste. Mie viața mi-a arătat de mai multe ori că lucrurile bune nu rezistă. În fiecare zi încerc să mă conving că de fapt nu e așa.

În acești 18 ani, România a intrat în UE, au început și s-au încheiat războaie, au avut loc adevărat revoluții tehnologice. Avem metrou în Drumul Taberei! 🙂 Am trecut printr-o pandemie.

Acum avem smartphones și smart-everythings, până și frigiderul e conectat la WiFi, avem Tinder și „totul e la un click distanță”, călătorim cu avionul în Europa de parcă am merge cu tramvaiul până la Piața Unirii. Uneori uiți că ieri-alaltăieri nu era deloc așa. Că trebuia să ieși din casă pentru un „bună, ce faci?” Și că schimbai dolari în mărci când mergeai în Germania.

Eu am fost plecată cu bursă în Varșovia, am terminat facultatea, m-am angajat full-time și am muncit ca o nebună, cu cea mai mare bucurie și pasiune și dorință de a face lucruri de calitate și bune (chiar dacă nu mereu mi-a ieșit), m-am căsătorit, am făcut un copil, mi-am dat demisia și mi-am înființat o firmă, și iar muncesc cu o dorință puternică de a ajuta, de a construi și de a fi din ce în ce mai bună, am divorțat, am început o nouă relație și m-am apucat de un MBA (am făcut un an) pe care trag tare să îl și termin. Fetița mea are 10 ani acum și a citit unele posturi de pe blog. Are unele preferate. 🙂

Acum două luni am fost la o întâlnire cu niște elevi de liceu care voiau să le explic despre ce înseamnă să faci PR. Se numește „Job Shadowing” chestia asta. I-am întrebat de la început în ce an s-au născut. În 2005. Am zâmbit. Atunci s-a născut și Andressa. Un proiect care mi-a schimbat profund viața. Oamenii care m-au cunoscut întâi prin intermediul cuvintelor scrise aici m-au privit cu căldură în carne și oase. Au avut încredere în minte înainte să scot un cuvânt. Erau deja convinși că sunt un om cu care rezonează fără să mă străduiesc să mă fac plăcută. Blogul ăsta – n-a fost ușor să îmi scriu atât de multe gânduri, chiar și despre dureri și frici – dar mi-a făcut viața mai ușoară. Mi-am deschis sufletul și au apărut astfel în viața mea oameni minunați cu care m-am împrietenit sau am colaborat. Este dovada că a fi tu însuți nu este niciodată o idee proastă. Decât dacă ești prost, atunci da, poate că e o idee proastă. :))

Iată deci că am rămas așa cum mă știți, după 18 ani: nu mă iau prea tare în serios și cred că în general e mai bine să râzi decât să te enervezi.

Colajul de poze: poză din 2007 (cred) făcută de Radu Bădoiu, iar a doua e un selfie din 2022.