Am sa va dau o veste buna. Nimeni nu e prea fericit.
Ati auzit vreodata despre oameni care au ramas in desert si, ca sa supravietuiasca, si-au baut propria urina? Eu, da. Cam asa e viata de parinte: esti in situatii de viata si de moarte in care faci lucruri de care nu te credeai vreodata capabil si pe care in general nu ai vrea sa le povestesti. Nu dormi, nu mananci, nu te distrezi, nu faci cam niciodata ce ai chef sa faci. De obicei, e fix invers: ti-e foame? Mai asteapta 3 ore ca doarme copilul pe tine si nu vrei sa te misti. Vrei sa faci un dus? Trebuie sa iesim afara. Vrei sa vezi un film? Hopa, s-a trezit copilul, vrea atentie. Sex? Hahahahahahahahaha. Stati ca inca mai rad!
Asa e viata. Nu cred ca facem nimic gresit.
Totul se schimba cand apare copilul.
E ca si cum ai muri si te-ai reincarca intr-o cu totul alta persoana. Apare un nou locatar in casa. Nu mai esti niciodata singur. Nici cand mergi la dus sau la toaleta, de cele mai multe ori. Ai alt buget, alta garderoba, altfel de vacante, alt program, alta relatie cu rudele, cu prietenii. De fapt, ai si alti prieteni.
E ca si cum ti-ar mai creste o mana si te tot adaptezi noii realitati: hainele nu iti mai vin, nu stii cum sa o folosesti, intai te incurca, apoi te obisnuiesti cu ea, nu te poti abtine sa nu vorbesti despre noua ta viata cu toata lumea. Cei care au inca 2 maini se pot arata deranjati: “Ne lasi cu a treia mana? Altceva nu mai ai de zis?” Nu. Tu crezi ca ai mai vorbi despre filme sau vreme daca intr-o zi te-ai trezi cu o mana in plus?! Probabil ca nu.
Apar certurile.
Desigur. Ce om nu tipa daca e tinut numai in casa si la birou, daca nu isi satisface nevoia de somn si cheful de distractie si sex, daca nu are cand sau cu cine sa vorbeasca despre o pasiune? E ca o tortura menita sa te faca sa iti pierzi mintile, ca sa cedezi. Majoritatea dintre noi nu suntem soldati in Marina Americana. Cedam.
Cei care rezistam nu primim niciun premiu. Suntem fericiti, avem momentele noastre, probabil ca ne declaram mai fericiti decat cei care nu au alta grija decat sa se trezeasca la timp ca sa ajunga la birou de luni pana vineri si sa prinda bilete la nu-stiu-ce premiera. Cei din urma, fara sa ii judec vreun pic, nu inteleg prin ce trecem noi si atunci se plang de ce probleme au ei. Traficul e ingrozitor, cafeaua e cam amara, laptopul visat e cam scump… Noi, pe de alta parte, avem numeroase bucurii mici, ca-n bancul cu rabinul care zice “nu te mai plange de galagie, baga capra in casa, cainii, gainile, soacra, verii, matusile si apoi da-i afara – acum ti se pare liniste?” . Cand copilul te ia in brate, cand foloseste olita, o dimineata in care te scoli la 8, nu la 6, o ora de liniste la salon unde iti faci unghiile sau primesti un masaj, un pahar cu vin, momentul cand sotul iti face o cafea si omleta, cand gasesti la magazin parmezan, cand primesti niste super flizz-uri in plus, oricare din acestea poate fi suficient sa spui ca ai avut o zi extraordinara.
Din afara, mai toata lumea pare fericita ca intr-o reclama la iaurt.
Pentru orice parinte frustrat, asta este foarte enervant. Eu marturisesc ca imi vine sa arunc cu rosii in directia oricarui cuplu care rade tot timpul, care isi organizeaza date nights saptamanal, catre orice femeie care spune cu zambetul pe buze ca doarme in fiecare noapte, ca isi duce copiii la gradinita + inot + lectii de pian + echitatie si inca are timp sa faca yoga, sex si sa munceasca. Culmea e ca si altii cred despre mine ca pe sub rochie ascund uniforma de Wonder Woman, ca am timp sa gatesc tot felul de parascovenii exotice, sa merg la sala de doua-trei ori pe saptamana, sa stau cu copilul in parc, sa ma duc cu sotul la film, sa imi dau unghiile cu oja, sa ma duc la evenimente PR-istice, sa ies cu fetele si sa organizez petreceri surpriza.
Adevarul e ca viata nimanui nu e asa cum pare daca il vezi din joi in Paste sau il urmaresti doar pe Facebook. Pe Facebook nimeni nu scrie (cel putin nu des!) ca a plans de ciuda ca nu se culca copilul, ca expira prezervativele in sertar pana le consumi, ca mergi la McDrive ca sa fie toata lumea fericita intr-o duminica si nu te simti vinovata pentru ca nu o faci foarte des, ca la sala suntem uneori prea obositi ca sa tragem de fiare si trag ele de noi (eu cred ca am adormit pe saltea, intre seriile de abdomene, intr-o dimineata despre care imi aduc aminte foarte putine din cauza somnului), ca nu ti-ai vazut unii prieteni de 6 luni, ca nu ai timp sa cumperi cadouri, ca tipi din orice, ca sari peste dus ca sa castigi 5 minute de somn…
Fii generoasa cu tine. Si ingaduitoare. Nu e un concurs la care nu ai nicio sansa sa castigi. Pur si simplu trebuie sa reusesti sa termini fiecare zi fara sa urli pe strada ca un caine la luna. Si daca urli, de fapt, e ok, dar macar sa nu o faci pe strada ca risti sa te escorteze o ambulanta pana la un spital de specialitate.
We’re ok. O sa fie mai usor. Sper!
50 Comments
MaryMe
19/04/2016 at 8:05 PMNoi avem un bebe de 4 luni si, cel putin pana acum, lucrurile nu-mi par deloc asa cum le descrii tu aici. Poate am fost noi aia extrem de norocosi pentru ca baietelul nostru nu e plangacios, doarme noaptea si viata noastra, in cea mai mare parte, este la fel ca si pana acum (doar ca in loc sa iesim amandoi in oras, facem cu randul pana mai creste piciul). Ce-i drept, ne-am si propus sa fim cat mai relaxati si mai putin panicati, tocmai pentru ca, inainte sa apara el, auzisem tot felul de astfel de relatari.
Cred ca, de fapt, echilibrul vine dintr-o combinatie de noroc (n-ai cum sa “repari” un copil plangacios din fire, poti doar sa accepti situatia ca atare si sa-ti pastrezi calmul cat mai mult posibil, asa cum ai spus si tu) si starea de spirit a parintilor (multi parinti adopta din start ideea ca odata ce ai copii, nimic nu mai e la fel si actioneaza ca atare).
In concluzie, multa rabdare si puterea de a gasi fumusetea si fericirea in lucrurile de zi cu zi (lucru valabil pentru toti parintii)!
andressa
19/04/2016 at 8:08 PM:)) esti unul din parintii aia norocosi carema scot din minti!
andressa
19/04/2016 at 9:20 PMAm revenit cu mai multe comentarii:) la 4 luni poate lucrurile stau diferit (desi eu alaptam exclusiv la san si deci de doua ori pe noapte ma sculam si dura o ora fiecare masa!!) insa nici atunci nu mai iesi ca pe vremuri cu prietenii. Poate nu resimti inca lipsa acestui lucru, noi, da. Cand incepi sa lucrezi, deja e mult mai greu. Tu stai inca acasa cu cel mic? Cand eu am reinceput munca lucrurile au devenit mult mai grele. Mai si alaptam, mergeam la birou foarte multe ore pe zi. Eva mea niciodata nu a dormit mult, de cand s-a nascut. Asa ca nici noi nu dormim. La un an a avut o perioada cand se scula si la 5:30 am. Senzational, nu? :))) sambata si duminica era cel mai misto. Ma rog, ne imparteam aceste dimineti intre noi, dar ea face zgomot, deci nimeni nu prea dormea dupa ce se trezea ea. Cu cat trece timpul, cu atat vrei mai mult sa faci lucruri ca un adult, pentru ca ti-e dor. Prietenii nostri merg la brunch in weekend, in cluburi, pleaca in strainatate la concerte. Nu poti face asta decat daca lasi copilul acasa, daca ai cu cine, sau foarte complicat daca il iei cu tine. Dar un copil de 2-3 ani nu are rabdare la un concert, sa mearga cu masina 5 ore, sa stea la masa la un restaurant… Asa ca iti faci program dupa copil. Parc, loc de joaca, parc, zi de nastere a unui copil, parc, vizita la prieteni care au copil, parc, parc, parc.
Oana
19/04/2016 at 9:41 PMVai, cate adevaruri! Nici macar nu mai duc dorul unor vacante in strainatate, a trecut atat de mult timp deja de cand am fost ultima oara…
Eu nu sunt unul din parintii norocosi, sunt unul din cei care s-a rugat ca macar al doilea sa fie fan somn. Este, adica macar nu se impotriveste somnului, ca prima, dar ar fi trebuit sa cer si sa nu fie urlacios..pt ca am uitat cat de visceral frustrant e un plans de seara de bebelus, care tine si tine si cand crezi ca poti sa-l pui jos, o ia de la capat.
Asta e, ma rog sa ajungem mai repede la o varsta de relativa independenta si eu sa mai fiu partial macar sanatoasa la cap..
Mama de 2
19/04/2016 at 10:17 PMMuahaha 🙂 la 4 luni bebelusul e inca un vierme infasat 🙂
Uite cum e: eu nu o sa ma alatur corului care “canta” cat e de greu, ca suntem prea multi si nu avem credibilitate din cauza de exces. Si nici nu dau argumente caci nu prea am timp sa tastez *wink*
Vreau doar sa pastrez nota pozitiva, si anume: f bun articolul 🙂
MaryMe
19/04/2016 at 10:19 PMCunosc situatia despre care vorbesti. Am o prietena care a trecut prin acelasi lucru cu fetita ei, care acum are un an si cateva luni. Nu spun ca viata de parinti este la fel ca cea ante-bebe, doar ca nu este schimbarea chiar atat de dramatica in toate cazurile. Dupa cum am zis, o parte tine de noroc – un copil capricios, care plange din orice si doarme doar cand, unde si cum doreste nu intra pe lista de dorinte a niciunei mame, dar unele, din pacate, trebuie sa se confrunte cu asta.
Cred ca de fapt expunerea ta mi se pare prea dramatica privind din perspectiva unor viitori parinti sau a unui cuplu care isi doreste copii. Iti inchipui cat de socati si terifiati sunt citind sau auzind povesti din astea. E cam ca in situatia aia in care trebuie sa te operezi de ceva si, stand in sala de asteptare, dai peste unul care tocmai s-a operat si iti povesteste cat de groaznic a fost si cum a durut si cat sange a curs. Dupa asta parca nu-ti mai vine sa intri la operatie sau intri pe jumatate lesinat de frica. Concluzia este ca suntem toti constienti ca unora le este mai greu, altora mai putin greu (usor cu siguranta nu ii este nimanui), dar nu este cazul sa bagam spaima in popor. Astfel, incercam doar sa ofer si o alta perspectiva asupra vietii de cuplu dupa ce ai copii 🙂
Anca Munteanu
19/04/2016 at 10:22 PMVai, ce imi place cum ai punctat diferenta: inainte si dupa copii! Ieri eram frumoasa, azi sunt fericita!
Cristina
19/04/2016 at 10:29 PMVrem sa creasca si sa depaseasca momentul de “bebe plangacios” care se trezeste si mananca din ora in ora, vrem sa creasca si sa mearga mai repede, vrem sa creasca si sa vorbeasca, vrem sa creasca si sa faca la olita….vrem sa creasca mai repede……iar, apoi, cand creste si nu te mai lasa sa-l imbratisezi decat atunci cand nu il vede nimeni, nu te mai lasa sa il pupi, nu te mai lasa sa intri in camera lui, nu iti mai povestete toate cele, nu te mai lasa sa il iei de mana, nu te mai lasa sa il mangai, nu iti mai spune “mami meu”….atunci ne dam seama cat de repede a crescut si cat de putin ne-am bucurat de acele momente, dorind tot timpul sa creasca mai repede.
ina
19/04/2016 at 11:08 PMMa ia groaza :)), in continuare nu inteleg de ce oamenii fac copii, precis e ceva extraordinar de fain care imi scapa mie. Deocamdata mor de frica sa ma bag in asa ceva, sunt foarte egoista cu timpul meu. Felicitari ca voi puteti!
O chestie imi da totusi cu minus, Andreea: de ce lucrezi asa de mult? Ai scris de cateva ori ca stai la birou multe ore, era aproape cat un job si jumatate… deci nu stiu daca nu cumva contribuie si asta la stressul tau si neajunsul de timp, nu doar aparitia copilului.
Anca
20/04/2016 at 1:07 AMEu nu gasesc inca raspunsul la de ce femei inteligente, din cupluri fericite, fac copii ca apoi sa duca asa un stil de viata? Ca ma gandesc ca nu fac din greseala, ca asa se face, ca cer parintii, ca au facut si prietenii, ca religie, ca trece timpul, ca nu mai incapea atata iubire doar in ei doi.. Serios, care e motivul hotarator.
Si mai ales cand ar fi momentul potrivit: dpdv financiar, psihologic, stil de viata etc. Nu mi se pare normal, desi e norma clar, sa fie asa viata cu un copil. Sper sa nu te supere, chiar ma mira fiindca te citesc si te admir de atatia ani, dar mi se pare de film comedie nu de viata aleasa cu ratiune, genul asta de trai.
andressa
20/04/2016 at 9:26 AM@Anca:
Cred ca un antropolog trebuie sa iti raspunda, are legatura cu reproducerea speciei! :)) Nimeni nu stie exact in ce se baga atunci cand face un copil, orice ai auzi nu te pregateste de fapt pentru experienta in sine. De exemplu, iti imaginezi ca e frig la Polul Nord, dar fac pariu daca mergi acolo este cu totul altceva. Ideea e sa depasesti frustrarile, sa inveti sa te bucuri de ce ai in loc sa plangi dupa ce nu mai ai. Eu una, oricat de obosita as fi, sambata fac briose mici, mici, fara zahar, pentru ca ii plac fetitei mele. Imi ingrijesc gradina ca si cum ar fi al doilea copil al meu, alerg in parc, merg la sala, beau vin rosu, incerc sa ma bucur de tot. Exista acest paradox al parintilor: oricat de greu ar fi, ne place la nebunie! =)) Stii cum e cand copilul iti spune “mama, te iubesc”? Nu am cum sa iti descriu. Merita orice sacrificiu.
Andra
20/04/2016 at 8:37 AMNoi nu avem inca un copil (nu ca nu am fi vrut), dar fratele meu are, prietenii nostri apropiati au… si e fix asa cum povestesti! Suntem pe deplin constienti ca asa o sa fie si la noi, daca o sa se intample, cu mici variatii, normal.
Toti ne spun ca viata dinainte nu mai exista – vedem si noi asta, ca nu e greu – si ca te simti bine si fericit in masura in care realizezi (cat mai repede!) ca viata dinainte nu se mai poate si te adaptezi la aia noua, in care pe primul plan pui nevoile copilului.
De ce ti-l doresti in continuare (daca nu-l ai) sau de ce ti-l doresti pe al doilea? Pur si simplu. Sunt suficiente momente fericite, acel alt fel de viata nu e neaparat ceva nasol, e doar greu si greul e nasol, dar se compenseaza cu altele… Dar, cu siguranta, trebuie pus punctul pe i si inteles ca nu sunt numai fluturasi roz (sau bleu, dupa caz :D), ci mult timp care nu-ti mai apartine, nesomn si o alta viata, in care nu mai poti face lucrurile pe care iti placea sa le faci inainte si carora, in mod normal, le simti lipsa (ca doar iti placea si viata ta dinainte de bebe).
MaryMe
20/04/2016 at 9:50 AMLegat de comentariul cu bebelusul e un vierme infasat la 4 luni…bebelusul nostru a stat “infasat” (adica mai mult invelit cu o fasa) in primele 2 saptamani, de atunci nu mai accepta nici infasare, nici patura, sta in fund cu ajutor si deja trage de tot ce gaseste in jur si ii place sa vorbeasca cineva cu el in permanenta. Deci nu e chiar o bucata de carnita inerta, ci are foarte multa energie. Si cu toate astea, we’re good.
Cat despre comentariul Ancai (de ce oameni inteligenti aleg un astfel de stil de viata): e destul de simplu…teama si grija excesiva (da, chiar e o realitate asta) transforma pe oricine.
Stefan
20/04/2016 at 9:54 AMTine mult mai mult de atitudinea parintilor, decat de cum e copilul (plangacios etc).
Am amici nervosi, terminati, baricadati in casa, desi copilul sugar e cuminte, se trezeste doar o data pe noapte. Si prieteni linistiti cu bebelus dificil.
Ce descrii tu e o extrema, de fapt, o situatie personala, mai greu suportata de tine si nu ceva prea obiectiv. Totusi, poti iesi si in oras, sa bagi si o vacanta mica chiar daca copilul are cateva luni (fiind, de fapt, mai usor atunci) si sa ai parte de sex (mai pe fuga, ce-i drept, dar la fel de funny) in destule ferestre de timp. Totul cam depinde de parinti.
Apoi, eu aș zice ca parintii cu un copil mic sa nu se planga prea mult.
Mie, cu doua bucati – una de 2 ani si unu de 8 luni – mi se pare curata alintatura sa faci nazuri la doar un bebe mic caruia toata lumea ii sufla-n fund.
radu
20/04/2016 at 9:57 AMMomentul potrivit sa faci copii e cand ai tot suportul familiei. De ex. sora mea a beneficiat de ajutorul parintilor, meu, care eram aproape de locuinta lor, socrilor si a unei femei pe care o platea sa faca mancare si sa ingrijeasca de copii cateva ore. Asa ca “greutatea” se instaleaza doar cand nu ai pe cine te baza.
andressa
20/04/2016 at 10:01 AM@radu:
daca ai noroc. unii chiar nu au la cine apela, de exemplu, au parintii bolnavi sau locuiesc foarte departe.
Nadia
20/04/2016 at 4:19 PMFara sa ma refer la nimeni in particular, am observat ca asa cum cei care nu au copii nu ii inteleg pe cei cu copii, asa cei care au copii cat de cat linistiti si adaptati, nu pricep de ce se tot plang astia cu copii dificili, care nu dorm si urla toata ziua. Eu zic ca tine si de parinte dar cand esti obosit psihic de la atatea urlete si nedormit nu prea ai ce face decat sa supravietuiesti pana mai creste si se schimba situatia.
andressa
20/04/2016 at 4:21 PMMare dreptate ai! Asa e, unii cred ca exageram. Pentru ca stiu cum e sa urle copilul, sa se agite tot timpul… Nu zic ca nu seamana nu noi, dar nu e ca si cum suportam mai usor daca stim asta! :)))
Maria
20/04/2016 at 11:45 PM@MaryMe poate ai uitat sa ne spui niste “mici” amanunte… de exemplu, poate nici unul dintre voi nu merge la servici, poate tot timpul e o bunica prezenta… amanunte din astea care fac diferenta. Apoi, copilul vostru la cate ore trebuie hranit? Jura-te ca doarme 8 ore noaptea, ca un om mare. Altceva foarte important… il alaptezi? Ca atunci nu il puteti hrani cu randul 🙂
andressa
21/04/2016 at 1:35 PMEu nu sunt de acord cu tine. Nu conteaza raspunsurile la acele intrebari, nu putem compara situatiile, nu e “1 kg” de frustrare, tu esti si mai si sau mai putin, fiecare duce cat poate. O fi mai ok la ea, asa suporta ea, eu una muncesc atat de mult ca totul mi se pare dificil. Asta e.
Mihaela c
21/04/2016 at 1:38 PMParents of twins here !! De doua nopti nu dormim , facem cu randul la un bebe . E racit , are muci si nu poate sa adoarma asa ca pe rand , cateva ore pe noapte stam cu el , in timp ce fra-su doarme bustean in patut . Asa putin , ti-am simtit “durerea” ca imi este un somn …
De altfel , somn de la 22:00 pana la 8 sau 9 dimineata .
Suntem maxim de fericiti si relaxati , ne uitam la filme , facem dus , sex , mancam.. nu stiu cum ..dar le-am imbinat armonios pe toate . Sa iti mai spun ca el merge la facultate ..de medicina chiar ..face si garzi..eu mi-am inghetat anul ca sa fiu aproape de ei ..si viata este minunaaata . Ziua , ne jucam , radem , ne plimbam , distractie , week-endurile nu acasa neaparat si urmeaza prima vacanta peste hotare in 2 saptamani.
Eu zic ca am dat lovitura si am gasit reteta perfecta la 23 de ani . Parintii de gemeni foarte fericiti si gemenii A&A va puupam, cu bale ca suntem in plina eruptie dentara
andressa
21/04/2016 at 1:44 PMWow, hai ca se poate! Mersi de incurajari!
Mihaela c
21/04/2016 at 1:47 PMSe poate sigur ca da . Trebuie doar sa incercam sa vedem doar partile pozitive !!! Nu stiu cum va fi mai incolo , au abia 5 lunite , dar eu cred ca devine mai usor si nicidecum mai greu . Multa sanatate si putere
andressa
21/04/2016 at 1:58 PMSi pentru mine a fost mai usor cand nu munceam inca si ma ocupam doar de copil. Cand te imparti intre mai multe, devine mai dificil.
MaryMe
21/04/2016 at 4:28 PM@Maria Doar eu stau acasa cu piciul, nu am avut ajutor din partea bunicilor decat in prima saptamana, de alaptat nu am putut sa l alaptez decat in primele 3 luni din cauza unor probleme, iar de dormit doarme intre 6 si 10 ore noaptea, in functie de cum are chef sau de cat a reusit sa doarma ziua. Este extraordinar de curios si nu vrea sa doarma decat jumatate de ora-o ora intre mese si mai are si zile cand n-are chef de altceva decat sa se smiorcaie, sa fie plimbat ca sa vada cum trec masinile pe strada, sa-i citesti dintr-o carte sau alte activitati care implica automat sa-i acorzi atentie absoluta. Si nu spun ca nu e obositor in zilele respective, dar nu mi se pare un capat de tara si imi impun sa fac totusi cate ceva si pentru mine in fiecare zi, chiar daca asta presupune sa ne plimbam cu carutul prin bucatarie sau pe unde avem treaba. Nimic nu e usor, dar poate sa fie cu atat mai greu daca iti lasi psihicul balta…si cand vine vorba de copii, un psihic tare si multa rabdare inseamna tot.
Fluture
21/04/2016 at 9:28 PMVin sa stric putin ambianta, desi nu te-am mai salutat de vreo 10 ani.
Dupa toate cele de mai sus – o parte dintre ele le-am trait, dar nu am avut timp sa le constientizez la momentul respectiv -, vine momentul cand unul din doua cupluri se desparte, deci cam unul din trei-patru copii intra in mod brutal in viata adulta. Si nu suntem pregatiti pentru asta (nici noi ca adulti, ce sa mai vorbim de copil) si reincepe “nebunia”, mai lejer decat de la 0 la 3 ani, dar mult mai consumatoare de energie.
Abia acum incep sa-i inteleg pe cei ce nu vor copii. Indiferent de motive.
andressa
21/04/2016 at 9:35 PMBuna. Ma bucuri ca strici atmosfera si ca dai un semn! Apreciez un comentariu autentic. Bai, da, ai pus punctul pe i. Ce facem? Foarte multi nu rezista, nu pentru ca sunt rai sau slabi ci pentru ca… Ma rog, lasa-ma sa dezvolt intr-un alt post asta. Dar ideea e ca foarte multi se despart, iar unii raman impreuna doar in aparenta. Pe vremuri era altfel? Nu cred. Divortau poate mai putini, dar realitatea de acasa era aceeasi. Cum e pentru generatia “single parent”? Eu asa am fost crescuta. Inca nu am reptat istoria, desi statistica nu e de partea mea. Sa nu ai copii… Nu stiu daca e solutia. Adica noi chiar ne-am dorit si in majoritatea timpului ne place la nebunia viata noastra. Cred ca e o intreaga arta insa sa iti alegi partenerul ca sa rezisti unui asemenea soc si momentul potrivit sa iti “distrugi” viata de pana atunci. Mai treci pe aici! 🙂
Mama de 2
22/04/2016 at 2:43 PMRevin 🙂 cand am spus “vierme infasat” ma refeream mai degraba metaforic la “bebe mic cu nevoi stringente dar simple si clare”.
Cu unul din baieti traversez acum “the horrible threes” (mda, se pare ca exista ceva mai groaznic decat the “terrible twos”). E foarte gelos pe bebelusul alaptat si se exprima …ei bine, ca un copil de trei ani: lovind, tipand, atragand atentia asupra sa.
Ce e si mai important este: NU e nevoie sa ne ascundem dupa deget. Indiferent de structura psihologica a fiecarui parinte, deci cat de bine se “tzine” primii trei ani din viata unui copil sunt extrem de solicitanti fizic si moral. Inteleg, apropos de un comentariu de mai sus, ca nu degeaba statistica arata ca divortul survine undeva pe parcursul celui de-al doilea an de la nasterea copilului in cazul multor cupluri divortate.
In vest exista, printre blogarii de parenting cel putin, o tendinta interesanta: hai sa fim cat se poate de sinceri si sa recunoastem cat de grea e treaba asta cu copiii. Atunci poate vei ajuta o mama aflata pe punctul sa cedeze sa inteleaga ca nu e singura care intampina astfel de probleme. Un fel de …acknowledgement “you are not alone”.
andressa
22/04/2016 at 2:55 PM@Mama de 2:
Sunt absolut de acord cu tine. Din acelasi motiv am scris si eu. Cand treceam prin cea mai grea perioada, cel mai mult m-a ajutat sa vorbesc cu altii care simteau aceleasi frustrari ca si mine. Innebuneam cand auzeam raspunsul: “Dar nu tu ai vrut un copil?! Acum de ce te plangi?” sau “Asa sunt copiii!”. Chiar daca ne-am dorit copii si ii iubim si nu regretam nicio secunda ca ii avem, putem totusi sa avem perioada proaste, depresii chiar, momente de disperare, nevoia de a vorbi despre ceea ce simtim.
Exista o “piata” pentru mamele foarte pozitive, ai unde citi si impartasi experiente super-happy, iar daca ai un moment de “nu mai pot!!!” ajungi sa crezi ca esti nebuna pentru ca nu mai vezi pe nimeni in aceeasi situatie.
Mama de 2
22/04/2016 at 2:46 PMSi vizavi de intrebarile: de ce copii si de ce si al doilea daca la primul a fost greu?
Pai, daca tot viata nu va mai fi cum era inainte, macar sa capitalizam investitia asta emotionala si de timp si efort, nu 🙂
mihai vasilescu blog | Ce mi-a plăcut (săptămâna 16)
24/04/2016 at 8:01 AM[…] Aș vrea să citească și labagiul ăla de la “The Real Man” asta. […]
ioana
02/05/2016 at 9:08 PMSi eu ziceam asa cand l-am avut pr primul, acum, cu al doilea, este exponential mai greau
andressa
02/05/2016 at 9:18 PMMama, nu mai pot de ras! Nu ca nu te-as intelege, dar lipsa de optimism pe care ne-o oferi este absolut savuroasa! :)) comentariul tau este esenta vietii unei mame. E greu, nene.
Rose
08/05/2016 at 2:00 PMAmin!
Andreea
09/05/2016 at 3:28 PMSi cum toate supliciile indurate devin idealul absolut atunci cand bebele e bolnavior. Cate nopti am sta treze doar sa fie ei sanatosi!
Andrada
11/05/2016 at 9:21 PMMa bucur ca te simti mai bine 🙂
Fetița care râde neîncetat | Tomata cu Scufita
16/05/2016 at 7:01 AM[…] astea-s noutățile și pentru că am citit articolul Andressei despre cât de tragic e să fii parinte, aș vrea s-o contrazic puțin. Nu e. Cel puțin pentru noi […]
o femeie
17/05/2016 at 12:52 PMO sa scriu aici comentariul ce l-am pus la tomata, cu mici adaugiri:
Cred ca in mamicie cel mai important e calmul si rabdarea, dar si oboseala, iar asta din urma se imparte in 2 de catre cei 2 parinti. Cat timp e armonie in casa, totul e bine. Copila mea a preluat agitatia, a preluat emotiile; ea e si copilul ce s-a trezit noptile si la 7 ani juma (de cand are 8 ani nu s-o mai trezit).
Am luat lucrurile cum or venit, mi-am simplificat viata, m-am bucurat de fiecare moment (bun, prost), m-am culcat serile spunandu-mi ca maine va fi o zi mai buna. Poate si pt ca eu am fost singura mare parte a sapt. (sotul in delegatie) si de la 1an si ceva am reinceput jobul (si tare imi placea!), si eu cand nu am de ales…ma descurc. Am inteles ca viata e atat de complicata pe cand mi-o fac (si asta zic dupa ce renuntai la vorbit la mobil – maxim 10min pe luna, la tv, renuntai la calcat, gatesc de 2 ori pe sapt., cumparaturi online si o data pe sapt la piatza etc etc). A fost usor? a fost greu? Greul a fost pana cand am inteles ca stilul de viata e complet schimbat si ca viata de famili de atunci incolo inseamna 3 si contine si pe piticanie. M-am amuzat alaptand cu bebe intr-o mana si sticla de 2l de apa in mana sau pulpa de pui, sau cu copilul la un san, cu pompa la celalalt, si in fata citind o carte si daca as mai fi avut o mana, as mai fi dat pagini si nu cu piciorul :), m-a trezit sotul intr-o dimineata spunandu-mi ca eu cantam in somn de noapte buna copilului si copilul dormea bine mersi, m-am trezit ca plec din casa si uitai copilul etc 🙂 . Am luat totul haios, vesel, dar e drept, eu am si exemplul bunicii ce era cu 2-3 nepoti in perioada comunista, muncea la camp, avea animale (vaci, porci, gaini), si nici nu era suficient curent electric sa ii mearga frigiderul si masina de spalat si totusi gasea mereu solutii si era cu zambetul pe buze.
Am in jur o familie cu 4 copii, mama si sotul sunt egal implicati, pt ca amandoi lucreaza (si ea lucreaza de cand fiecare bebe a facut 6 luni). Fiecare copil e unic!, cel mai solicitant mi se pare no.3, cel mare e super matur si grijuliu, iar cel mic a dormit si in brate la mine 🙂 , nu a ridicat niciodata tonul in prezenta mea dar fata no.2 mai zice ca iar a pedepsit-o mami.
Eu m-am adaptat mult. Poate ca fusei babysitter inainte si stiam ce ma asteapta, poate ca am frate mai mic, dar si ca am avut exemplu sanatos la mamaia (si nesanatos la mama, ce a avut curajul sa recunoasca ca nu trebuia sa faca copii). Stiam ca mamicie inseamna mai putin garderoba dar asta ca aveam pre multe inainte (acumm 2 rafturi de haine pt mine si e suficient), inseamna concedii in 3 (deci adecvate cu fiecare din cei de aici), am schimbat alimentatia din sarcina (ginecologul mi-a dat recomandari) si acum gatesc la fel potrivit copilului (supe, ciorbe, tigaia e pusa in cui, legume si friptura la tava, salate), nu am fost la tuns sau manichiura sau masaj de ani de zile, iar la sala de fitness de dinainte de copil dar zau ca nu imi pasa pentru ca fericirile mi s-au schimbat. Nu ne-am certat. Avem suficienta maturitate sa nu ne certam din nimicurile astea, pt ca intre timp au aparut si chestii grele in viata …. cu adevarat grele (pierdut job, pierdut jumatate de salariu, atacuri cerebrale in familie etc).
M-am schimbat. M-am maturizat. M-am redescoperit. Mi-am gasit noi hobby-uri. Mamicia schimba, si uneori parintii o iau pe drumuri diferite, e musai nevoie de maturitate sa acceptam asta. M-a ajutat sa inteleg si accept si exemplul mamaiei, si cateva sedinte cu o psiholoaga, dar si tristetea prietenelor ce isi facusera credit pt fiv …. la una nu a reusit.
andressa
17/05/2016 at 1:01 PMCe experienta… Da, marturia ta cred ca poate speria o tanara femeie care isi doreste sa devina mama. Dar poate ca e bine asa, sa inteleaga ca nu e ca si cum isi ia o jucarie de care se poate plictisi. Odata cu maternitate, vin schimbari profunde, in interiorul tau si in relatiile cu cei din jur, asa cum zici si tu. Vad ca pentru tine exita un final fericit, pari implinita, fericita, multumita de ce ai, chiar si recunoscand sacrificiile pe care le-ai facut.
Eu am o intrebare: faptul ca nu mergi la salon, la masaj, nu iti iei haine, nu e o problema? Nu se aduna? Poate ca nu inteleg inca, eu simt nevoia sa fac aceste lucruri pentru mine, sa stiu ca sunt si eu importanta pentru mine insami.
o femeie
18/05/2016 at 10:26 AMDa, cred ca sunt implinita si fericita si asa sunt de multi ani (nu ca un final, ci ca un inceput), de aceea alegerile care le-am facut nu mi se par sacrificii ci adaptare. Eu am ales sa fac copilul, stiam ce ma asteapta (in linii mari, hahaha, eu credeam ca rezist la nedormit ca doar mergeam prin discoteci pe vremuri pana la 4 dim, dar e cu totul altceva cand bebica ma trezea din ora in ora si asta multe nopti la rand). E drept ca nu ma defineste nici salonul sau masajul sau hainele sau cosmeticele. Da, aduc o iesire din ritm, o experienta diferita, dar pt mine fericirea vine din interior, din suflet, din familie. Armonia din casa e mai importanta pt mine, ea ma constuieste si ma darama, problemele de aici din cuplu si din suflet nu le pot sterge cu un masaj; nefericirea si dezechilibrul si lipsa din suflet nu le pot completa cu o haina noua sau cu un masaj, ele sunt si vin dupa mine si dupa cele 2 ore de coafor.
Am fost la masaj cand ma durea rau spatele, si am fost cu fetita (sunt multi km distanta de rude asa ca ea a mers peste tot cu mine); iar acum fac exercitii periodic (singura acasa, dimineata sau seara).
Eu am trecut prin momente dificile financiar, dupa cum am mai scris, si asta m-a reinvatat ca pot fi modesta financiar si fericita, m-a reinventat.
Acum, sa nu crezi ca nu am haine si umblu in fundul gol :). Dupa sarcina, desi am revenit la greutatea de dinainte in cateva luni, mi s-a schimbat conformatia corpului, desi faceam si 300-500 de abdomene pe zi, asa ca a trebuit sa renunt la hainele cu buricul gol si bluzele cambrate si decolteurile alea alea :)) . Noua vestimetatie am luat-o treptat (ca nici nu stiam ce vreau/ce mi se potriveste), am cumparat cate o tinuta, la solduri. Am avut si eu perioade de nemultumire ca intram in magazin si nu stiam ce si cum… dar gasii un magazinas aproape de casa unde o vanzatoare imi recomanda ce sa probez, si din 3 probe plecam cu o rochie/tzinuta. Dar cum nu port saptamanal decat 4-5 tinute pe care le permut, tot ce nu am folosit de 6 -12 luni a plecat din casa (donat/vandut/aruncat), astfel ca viata si decizia mi-a devenit muult mai simpla. In plus eu imi cos/fac o parte din haine, seara dupa ce adoarme copilul.
Cea mai mare ‘frustrare’ de parinte e ca nu reusesc sa citesc ca inainte. Eu nu sunt genul addicted dupa fashion sau machiaje, dar am in casa peste 500 de carti si asta pt ca am donat cateva sacose mari de ikea la o biblioteca la tzara….Mi-a fost greu sa accept, inca imi e greu, imi lipsesc serile cand adormeam la 2-4 dim. ca nu puteam lasa cartea din mana, acum pic la 9 alaturi de copil :). E drept ca am si imbatranit si e musai un control la ochi. E drept ca eu am locuit multi ani singura (de la 18 ani), cu tabieturile si rutina si egoismul meu, iar schimbarea si acceptarea nu a fost usoara si inca nu a venit complet. Mai trec pe langa bilbioteca si mangai cartile, deschid cate una si bag nasul sa miros hartia a praf si cerneala, inca imi sar titluri in ochi si vad zeci de carti ce sper sa le citesc curand sau sa le recitesc. Dar e doar o alegere, inca una din multele alegeri din viata, de aceea am adorat si m-am simtit super in vacanta de Craciun cand in 16 zile am citit 5 carti, am recitit cartile copilariei (carti ce le-am citit poate de 5 -10 ori).
In plus, pe mine ma defineste si jobul. Nu sunt omul carierist dar la birou un lucru facut si aprecierile colegilor ma fac sa ma simt utila: sa vad un task terminat si ca ridica si imbunatateste viata altora, astea mi se par mici satisfactii ce ma implinesc si de aceea m-am intors mai repede la munca (pe cand statul acasa m-a umplut de frustrari, ca nu sunt femeia facuta sa gateasca zilnic si sa frece sisific pe jos ca oricum scuipa copilul peste 5 min 😀 ) – copilul la gradi privata (aveau grupa de pitici mici unde mergea cu drag- am un copil ce se simte bine cu copiii) asa ca echilibru si liniste pe toate planurile.
De aceea cred ca tinerile mame se adapteaza mai usor: tocmai pt ca nu au apucat sa isi formeze rutine din astea :)), tipicareli si alte alintari de ale mele.
Mama psiholog
30/05/2016 at 7:10 PMBuna, frumos scris articolul. Eu am 2 baieti, diferenta de 2 ani, ambii extrem de solicitanti, nopti nedormite pana la 3 ani (!!!), cel mic inca e alaptat (are 1 an si 10 luni). Anyway, lasand deoparte detaliile, ce as vrea sa spun din perspectiva studiilor psihologice, si ce m-a ajutat si pe mine enorm este urmatorul lucru: 1. fiecare om are nevoi diferite pe care le resimte in masuri diferite. De aceea, fiecare parinte va percep diferit atunci cand anumite nevoi nu ii sunt implinite (se discuta despre nevoia de a iesi fara copil, etc). Rezistenta la frustrare creste pe masura ce invatam cum sa suportam o nevoie neimplinita, iar aceasta suportare se alimenteaza din semnificatia pe care o acordam faptului ca acceptam sa renuntam temporar la acea nevoie. Adica, pe scurt, metoda de coping prin gasirea sensului a ceea ce faci. Spunea cineva mai sus ca nu intelege de ce femei inteligente aleg sa faca copii si sa duca o viata plina de renuntari (cel putin cat e mic copilul). Eu as spune asa: tocmai un om inteligent se plaseaza in mod intentionat in contexte de viata care il pot stimula sa asimileze calitati superioare, precum auto-controlul, rabdarea, constientizarea de sine — auto-cunoasterea. Si atunci cand investegi decizia de a avea un copil cu acest sens inalt, lucrurile iti vor parea mai suportabile, sau cel putin ai de unde sa te reincarci atunci cand simti ca esti down. 2. mamele au nevoie de ajutor! Toti psihologii de renume au ajuns la concluzia asta. Caci fiinta umana are nevoie de alternanta, adica chiar si de la activitatile care iti plac cel mai mult vrei sa iei mici pauze. Iar o mama are nevoie sa se alimenteze si din alte ipostaze existentiale decat aceea de mama, fiecare resimtind aceasta nevoie in modul lui individualizat. Iar aici intervine sotul, bunicii, bone etc.
Adoette
02/06/2016 at 6:43 PMCe articol reconfortant! Exact asa simt si eu. Evrica! In sfarsit a verbalizat cineva, ceva ce simt de doi ani.
A avea un copil a fost pentru mine cea mai complexa lectie de renuntare la sine si la ego-ul tau. Sa nu dormi cand ti-e somn, sa te trezesti imediat ce ai atipit, sa faci asta de 5 ori pe noapte, sa ai rabdare in momente in care in mod normal nu ai fi avut rabdare cu nici o alta persoana pe pamantul asta, sa suporti durerile alaptarii daca ai avut nenorocul sa iti dea sangele din cauza subtului gresit pozitionat, sa rezisti cu durerile astea luni intregi pana ti se vindeca ranile, sa-i vrei tot binele din lume dar copilul sa nu aiba chef de el, sa uiti de cand nu ai mai facut dus, sa nu iti mai tai unghiile decat atunci cand au ajuns sa se rupa, sa nu vezi un film, pentru ca singura ocazie ar fi la miezul noptii dupa ce a adormit copilul si atunci pici si tu de somn, sa vrei sa iei o mica pauza in timp ce altcineva schimba copilul, dar copilul zice “nuuu, vreau cu mama!”, sa ai ocazia sa stai linistita cateva ore, pentru ca se ofera altcineva sa stea cu copilul si sa ai remuscari ca l-ai lasat si ca esti o mama rea ca simti nevoia de alt aer, sa vrei sa bei alcool dar sa nu iti permiti pentru ca alaptezi, burta flasca pe care nu ai avut-o niciodata pana si pe care nu ai timp si putere s-o muncesti cu abdomene si cand in sfarsit iesi in oras, te porti ca o salbatica pentru ca nu mai stii cum e sa te relaxezi si sa tii o bere in mana discutand filosofie si concepte si te prefaci ca esti atenta la ce se discuta si tu esti de fapt cu gandul tot la copil acasa.
Nimeni nu contesta ca exista mult mai multe parti pozitive in a avea un copil. Este evident asta, altfel nu am mai fi existat ca specie. 🙂 Dar avem si noi nevoie sa ne spunem oful, sa ne descarcam. Parca nimeni nu asculta. Parca toti incearca sa aplaneze aceste mici greutati prin care trecem. Eu sunt foarte fericita si recunoascatoare ca am avut ocazia sa trec prin experienta de a fi mama si cred sincer ca m-a facut un om mai bun si am evoluat macar un pic pe toate planurile. Mi-am aflat limite si limitari de care nu eram constienta. Nu a fost usor si nu este usor, dar numai cine isi depaseste limitele le poate afla. Am decis sa facem un copil dintr-o iubire ca in povesti si asta m-a ajutat enorm si mi-a dat putere. Dar retrospectiv privind, spun ca nimeni nu te poate avertiza si invata despre cele ce urmeaza in viata ta de parinte, pana nu o traiesti pe pielea ta si o recomand doar celor care isi doresc din tot sufletul asta.
Mama unei fetite de doi ani si un pic.
andressa
03/06/2016 at 9:55 AMMa bucur ca ti-a placut articolul, ca te-a amuzat/distrat. Si eu cred ca experienta asta, cu bune si cu rele, m-a facut sa evoluez foarte mult ca om. Nu ma recunosc, cand ma gandesc cine eram acum 5 ani.
Da, e greu si e important, ca in orice alta etapa dificila si cu multe schimbari, sa vorbim despre cum ne simtim. Altfel am innebuni!
Oana H.
02/10/2017 at 12:14 PMAdevarul despre viata de cuplu? Ce-i aia, “viata de cuplu”? Imi suna cunoscut, dar pare o realitate destul de indepartata. La fel si termenele “free time”, “spare time”, “time” in general. Asta nici macar nu mai e timp, e o cursa, cel putin acum, cu pruncul la 3 ani. Serios? Dat cu lac pe unghii? Am noroc ca (inca) mai am unghii. Manichiura mi-o face saptamanal fiu-miu cu diferite obiecte contondente de prin casa (contondente devin si masinile de fier, de cand are suficienta putere. Si are). Coafura? Haha. Mda. Haine? Calcatorul s-a stricat dupa 3 luni de uz, la 2 ture/zi. Macar acum am o scuza cand ma prezint la birou cu hainele sifonate si nu doar pentru ca am adormit cu capul pe fotoliu incercat sa imi misc lesul catre masa de calcat.
Oana
17/10/2017 at 6:14 AMDaca a avea grija de un bebelus ne face pe noi ca femei sa ne descoperim noi limite, ne epuizeaza, ne streseaza, ne duce dincolo de ceea ce credeam a fi posibil de indurat, ganditi-va ca exista copii care isi ingrijesc parintii care sunt la pat, care ii schimba ca pe bebelusi, unde lipsa diintilor, a discenamantului, imposibilitatea de a merge si de a sta in fund nu sunt trasaturi specifice varstei ci sunt amprenta bolii.Ganditi-va ca ei vad cum cele mai dragi fiinte din viata lor sunt dezumanizate de boala,de batranete si indura o suferinta pe care nu au cum sa o aline.Abia asta mi se pare dureros de greu, mai ales in situatii in care acei copii isi sacrifica toata viata doar pt a avea grija de parinti (si da exista astfel de cazuri). Comparand cele doua situatii nu am cum sa nu vad diferit intreg procesul de crestere al unui copil: omuletul mic care te trezeste noaptea si cere sa fie alaptatat,schimbat si leganat,care e bucatica din tine, pe care l-ai simtit in burtica fara sa il poti vedea si mai apoi a capatat un chip cand l-ai nascut, care a aparut pt ca ai vrut si pt ca exista un tati pe care il iubesti si te iubeste, puiul de om in care te regasesti si pe care il poti forma si modela dupa sufletul tau, aceasta fiinta fragila si puternica in acelasi timp, este pt mine cea mai frumoasa forma de iubire a lui Dumnezeu fata de mine!Asta simt si cand plang de oboseala si cand imi fac griji atat de multe si de intense ca nu mai am aer sa respir si cand imi ating toate limitele umane posibile, absolut tot timpul. Sa formez un viitor adult este cea mai mare si mai frumoasa responsabilitate, este cel mai frumos, profund, inaltator si complex lucru pe care il pot face si care ma implineste mai mult decat orice pe lumea asta.Ba mai mult, simt ca el ma creste pe mine, pt ca evolutia spirituala este in conceptia mea sensul vietii si nimic pe lumea asta nu iti sculpteaza sinele ca aceasta calatorie a devenirii unui om!
Ioana
02/05/2019 at 11:23 PMFoarte bun articolul.. Chiar asa este
Gby
31/07/2019 at 1:19 AMAndressa, ai PERFECTĂ DREPTATE în tot ceea ce ai scris. Lucrurile stau exact așa cum le-ai descris și apreciez în mod deosebit franchețea ta! Cât de bine ai punctat fățărnicia părinților care se pretind ‘chill’ când ei, de fapt, sunt bombe cu ceas…!!! Eu sunt suprasaturată de afirmații ipocrite de tipul “Vai, dar noi ne descurcăm de minune! Facem orice cu cel/cea mic/mică, dregem, bla, bla, bla”. Viața de cuplu după apariția unui copilaș (! pentru părinți adevărați mă refer, nu pentru părinți doar în certificatul de naștere) este, fără doar și poate, supusă unui test extrem de dur ! De ce? Pentru că, în ipostaza de mamă, tot ceea ce presupune creșterea sănătoasă a celui mic înseamnă NESOMN CRONIC, GRIJI CONSTANTE, PLASAREA TA PE ULTIMUL PLAN, RESPECTIV A SOȚULUI etc. etc. ! Practic, ai redat ad litteram, prin articolul tău, adevărul pur al vieții cu un copil sau mai mulți, un ADEVĂR pe care DOAR UNII au coloana vertebrală să-l recunoască, în timp ce alții preferă să nu se dezlipească de masca scabroasă pe care au scris “Am aceeași viață pe care o aveam înainte de bebe, fac de toate, joc biliard în piscină, în weekend merg la ultima prezentare de modă la Paris, merg la sală de 2 ori pe zi bla, bla, bla. ” Și încă ceva: rog părinții care se dau experți în parenting și vor să pozeze în odihniții și fericiții universului, aceștia care “au aceeași viață PERFECTĂ” de dinainte de bebe să aibă puțină decență și să recunoască adevărurile incontestabile din întreg articolul!
Gby
31/07/2019 at 1:30 AMMaryme, cu bebe al tău, la 4 luni, nu faci decât să stai trează, chiar și când doarme, de dragul lui, să-l privești! Ești euforică,
te înțeleg perfect, dar așteaptă să vezi ce urmează…! După doar 4 luni nu are niciun rost postarea ta! Ia să te văd după 1 an jumătate-2… Dar el, soțul, o să mai știi cum arată? De fapt, nu prea o să am ce vedea ! Nu cred că o să mai ai puterea să scrii nici măcar “Așa e!”…
Gby
31/07/2019 at 1:53 AMAbia acum, când fetița noastră are 2 ani și 8 luni, am început să întrezărim luminița de la capătul tunelului… E sănătoasă tun, a dormit toate nopțile (exceptând erupția măseluțelor), mănâncă foarte bine, doarme zilnic la prânz, are energie din plin, am aflat cum plânge doar la vaccinuri și, cu toate astea, ocupându-ne realmente de ea, abia acum simt și eu că mai pot să mă gândesc și la mine/noi… Nu trebuie să-mi spună nimeni cât e de frumos să ai un copilaș, orice părinte adevărat simte infinită bucurie, dar, pe măsura acesteia este și sacrificiul! În plus, tema articolului este explicită: viața de cuplu după apariția lui bebe și nu inefabilul contemplării propriului copil…! Ce mai la deal, la vale… Am simțit fiecare rând scris de Andressa pe pielea mea! Felicitări pentru articol! Nu e cu niciun procent exagerat, este doar purul ADEVĂR !
Gby
31/07/2019 at 1:59 AMA ! Un detaliu semnificativ… Am alăptat-o 2 ani și 5 luni, până s-a înțărcat singurică! E lesne de înțeles cât nesomn s-a acumulat în toată perioada asta… Nu mă plâng, vreau doar să subliniez că am făcut tot ce am putut pentru binele copilului, dar prețul este clar detaliat în conținutul articolului! Și… DA! Acesta este adevărul vieții de cuplu după apariția lui bebe! Încă o dată te felicit, Andressa!
The end :p