O să treacă. Ce? Totul. Perioadele grele, suferința. Dar și lucrurile bune.
Când Eva era bebeluș și nopțile mele erau grele, mă ajuta un gând să rezist: vizualizam dimineața. Era doar 2 sau 3 noaptea, alăptam pe canapea, în sufragerie, mă durea capul de nesomn, eram amețită de oboseală, pe geam vedeam beznă totală și mă gândeam doar că mai era puțin până răsărea soarele. Când e lumină, mă gândeam eu, și somnul dispare, uiți de oboseală. Și toată lumea se trezește, deci poți să suni pe cineva să te ajute. Îmi făceam calcule: aș fi sunat-o pe mama. Și dacă ea nu putea veni, mai aveam pe cine suna. Îmi făceam o listă în minte. Mă gândeam și la mătușa mea. Urma să vină cineva, iar eu aș fi dormit. Și apoi mi-aș fi făcut cafea și aș fi fost zâmbitoare și veselă.
Orele treceau fără să îmi dau seama, alăptam sau legănam, dar mă gândeam doar la momentele care ar fi venit peste 3-4 ore. Dimineața, lucrurile erau mai simple, mi se părea. Până la urmă nu sunam pe nimeni, ieșeam la plimbare și mă gândeam că trebuie doar că trebuie să rezist până se face după-amiază / seară și vine de la birou soțul meu, iar eu aș fi dormit. Așa treceau zile, săptămâni.
Mereu, mereu, mă gândeam la ce urma să se întâmple. De lunea, așteptam weekendul. Din primăvară, mă gândeam la vacanța din august. Plaje cu nisip fin, soare, nopți odihnitoare. Din septembrie, mă gândeam la Crăciun. Cadouri, instalații luminoase și brazi, musafiri, colinde și mâncare bună. Din ianuarie, desigur, așteptam altceva.
Zile, săptămâni, luni întregi, în care nu voiam prezentul, așteptam ceva mai bun.
De când a început pandemia, am așteptat să treacă 2020. În 2021, mi-am dorit să clipesc și să treacă anul. Acum, când suntem la final de an, mă simt puțin furată: am pierdut 2 ani din viața mea, nu m-am bucurat de ei cât ar fi trebuit. Am stat prea mult în casă, am petrecut weekendurile ca într-un cocon, așteptând ca totul să treacă, am amânat cât am putut tot ce s-a putut, am citit prea puțin, nu m-am văzut cu prietenii cât aș fi vrut, n-am făcut sport cât am simțit nevoia. Am avut și moment de luciditate, momente în care am fost atentă la ce se întâmplă în prezent și nu am mai amânat să observ ce simt. Dar nu a fost suficient, știu că a fost prea mult despre ce va fi MÂINE și prea puțin despre ce este ACUM.
În 2022 o să încerc să fiu ACUM. Chiar și când e greu. Să vedem dacă o să îmi iasă!
Foto: Anelise Sălan
No Comments