20 de ani de Andressa. Ce se mai întîmplă în mintea mea

Mai greu cu scrisul cînd ești om mare. Atîtea griji și frici: “Ce-o să zică X? Ce-o să zică Y dacă scriu asta?” Trebuie să fiu om serios, sunt o femeie în toată firea, de 41 de ani, sunt mamă, sunt soție, sunt angajatoare, sunt o mie de chestii. Pot să mai spun ce gîndesc? Mai ales dacă nu sunt floricele și inimioare?

Am mai scris pentru Republica, o să pun și aici textele, rămîne pasiunea mea să scriu despre teme politice și sociale. Dar să scriu despre mine, cum scriam mereu aici, devine aproape imposibil. Mi-e cam jenă să recunosc că am îmbătrînit și toate lucrurile care îmi trec prin cap sunt legate de asta. Rareori am nopți consecutive de somn odihnitor. Deseori mă deranjează sinuzita sau gastrita. M-am îngrășat și nu reușesc să slăbesc. Sunt obosită mai mereu și m-am obișnuit cu asta. Cînd am energie, de obicei în diminețile de weekend, fac mîncare și curățenie pînă obosesc. Urăsc canicula. Mă plicitsesc foarte multe lucruri și mai ales oamenii cu care nu am ce să discut.

Am o relație complicată cu corpul meu. Îl detest în majoritatea timpului, îl reneg. Studiez variante de operații estetice, citesc despre asta, fac calcule: cît m-ar costa, în cît timp m-aș reface, dacă s-ar vedea. Dar am și momente în care mă inundă un sentiment de bîndețe și de îngăduință. Mi-e drag de forma mea fizică, sunt mîndră de ea, sunt recunoscătoare, sunt sănătoasă, sunt aproape neschimbată de atîția ani. Am purtat un copil, am cărat bagaje, am mers prin atîtea orașe, am învățat să schiez la 34 de ani. Și apoi iar mă apucă ura față de grăsimea mea și ridurile mele și îmi pun un termen limită pentru o operație. Și iar îmi trece. Și cam așa arată cîteva secunde din mintea mea, la orice oră.

Ne așteptăm ca oamenii să arate și să se simtă la fel la 20, la 30, la 40 și la 50 de ani. Chiar și noi avem această așteptare idioată de la noi înșine. Și trăim într-un conflict care ne macină zi de zi pentru că nu se potrivește cu realitatea. Chiar și dacă mîncăm doar goji și alergăm stadioane zi de zi, chiar dacă ne vopsim părul și ne injectăm chestii în față, pe dinafară poate reușim să mascăm trecerea timpului, dar biologia este biologie. Vedem mai slab, dormim mai prost, devenim infertili, ne simțim altfel.

Am devenit mizantropă. Am o listă lungă de chestii și persoane care mă irită sau chiar mă dezgustă. Îmi aduc aminte de mamaie care spunea, în ultimii ani din viața ei, că mai toți sunt tîmpiți. Ea avea cam 80 de ani, eu, 41, mi-am dat seama mai repede cum stau lucrurile.

Am fost ieri la o piesă de teatru și aveam așteptări mari: “Regina Mamă” cu Oana Pellea și cu Marius Manole. Văzusem piesa și cu Olga Tudorache, acum vreo 20 de ani. Îmi aminteam că e o dramă, dar – ori am uitat eu, ori a fost o altă interpretare aseară – acum am văzut o comedie. Personajul Regina a fost caricaturizat, mai ales din voce, așa am simțit eu, pînă la punctul în care-mi venea să întorc privirea. “Cringe”, cum ar spune fii-mea. I-am văzut împreună, tot pe Pellea și pe Manole, în “Micul Prinț” și mi-a plăcut. Dar în principiu, dintre multe piese de teatru văzute în ultimii ani, puține mi-au plăcut cu adevărat. Totul îmi pute? Poate.

Îmi fac bagajul și iau în considerare să-mi iau și perna cu mine. Confortul nu mai este negociabil de la o anumită vîrstă. Mă gîndesc cu o săptămînă înainte de a pleca ce ar trebui să am în bagaj. Îmi iau și uscătorul de păr, dopuri de urechi, am un arsenal de obiecte care mă ajută să mă simt bine în alt loc. Plec la festivalul “Beach, Please!”, cu treabă, și mi-este teamă că nu voi rezista pînă la 3 dimineața atîtea nopți consecutive. De fapt, sunt sigură că nu voi rezista. Sau îmi va lua o săptămînă să-mi revin.

Cel mai frică îmi este de posibilitatea de a face Alzheimer. Sunt lucruri mai odioase decît asta pe lume, o să spuneți, dar aceasta este frica mea cea mai mare. Să nu-mi mai recunosc copilul, să nu mai știu cine sunt. Am muncit atît de mult pînă acum și încă mai muncesc și mă suprasolicit, nu mă odihnesc cît am nevoie, nu fac destulă mișcare, încît sunt îngrijorată că Marea Uitare mă va poseda, treptat. Mintea mea nu va mai face față stilului meu de viață. Probabil ea va muri înaintea corpului.

Nu aș vrea să rămîneți cu impresia că sunt tristă sau chiar deprimată. Sunt extraordinar de bine. Dar așa gîndesc. Cine spune că nu este bine? Sau firesc?