Gândurile mele la o nouă recrutare: (să) trăiți!

Am intrat în universul complicat al CV-urilor postând un anunț de angajare recent. Am postat cu inima strânsă, vă zic sincer, pentru că am văzut cât ”hate” s-a vărsat la diverse astfel de anunțuri pe social media. De ce fișa postului e așa și nu e altfel? De ce salariul e așa și nu e altfel? De ce munciți mult, de ce, de ce, de ce? Ca și în trecut, am scris din suflet un text care să descrie cam cine suntem și ce căutăm:

Căutăm OM.

Om de comunicare, aș putea spune, dar de fapt OM este mai corect: mai avem nevoie în echipa noastră de cineva care să vrea să ajute, să se exprime corect, să aibă umor, să dorească să lucreze cu antreprenori, marketing manageri sau influenceri. Un om la început de drum, pasionat de scris și de spus povești.

Postul este de Public Relations Junior. Și vrem un om care să crească într-un an cât alții în 10, așa ca noi. 😊

Lucrăm mai ales remote, dar ne mai și întâlnim. Sunt o șefă simpatică, pe cuvânt.

Dacă mă credeți, dați mai departe către persoanele care ar putea fi interesate: inclusiv către copiii voștri. Anul trecut, când am dat anunț de angajare, o mamă mi-a zis: îi spun fiicei mele să îți scrie. Și a fost o super potrivire! ❤️

Aștept CV-urile pe adresa….
PS: desigur, o bere este promisă persoanei care ne recomandă un OM de bază.

Mălina mea minunată a făcut și un vizual simpatic (de fapt a făcut mai multe variante, a fost o mare dezbatere care ne place cel mai mult) și aia a fost.

Am primit câteva zeci de CV-uri, multe chiar în primele ore după ce am postat pe Linkedin și pe Facebook. Mi-am luat chiar puțin hate, hehe, am scăpat ușor, pentru că am zis ”vrem un om care să crească într-un an cât alții în 10” – adică presiunea este prea mare și nu ne îngrijim de sănătatea mentală a oamenilor. Doamne ajută, ce să zic. 🙂 Dacă asta e presiune…

În fine, am studiat, am evaluat, am și testat!, și am ales. Să vedem dacă e OM de bază.  Time will tell.

Dar toată experiența asta mă face să mă gândesc că tinerii, chiar dacă nu au experiență profesională, au nevoie de mai multă experiență de viață. Nu e vorba de stat la birou, ci de încercat lucruri, de curiozitate.

La 20+ ani, ar fi trebuit să călătorești cu trenul, cu autocarul, cu autostopul. Să fi dormit în cort. Să fi încercat sporturi, să fi învățat 2 limbi străini și poate pe încă două să le bâjbâi. Să fi citit cărți, reviste, ziare. Nu-ți trebuie bani să citești. Nu-ți trebuie prea mulți nici să te urci în tren și să dormi pe canapeaua unor prieteni ca să vezi cum e viața în alt oraș. Poate chiar și în altă țară. (Eu am fost cu autocarul până la Paris sau Skopje, cu trenul până la Sofia sau Chișinău – iar asta era acum mulți ani, acum totul este mai simplu, mai accesibil). Trebuie să pui mâna pe o bidinea, pe o mătură, să schimbi un bec, să instalezi un soft, să încerci tot felul de joburi stupide de vară – să lipești afișe, să împarți fluturași, să orice. Dacă stai la masă cu un pompier, întreabă-l cum arată o zi din viața lui. Dacă are un butic, întreabă-l și pe el cum merge. Dacă e contabil, polițist, educator.  Întreabă-i pe ai tăi cum trăiau acum 30 ani de ani. Vorbește cu bunicii – ai tăi sau ai altora.

Cei mai deștepți oameni cu care am vorbit in perioada asta de recrutare erau conectați la lumea înconjurătoare. Dacă stai cu nasul numai în caietele de la școală, în telefon și în televizor, normal că lumea întreagă ți se pare copleșitoare. Deschise ochii, trăiește. Indiferent ce profesie ai vrea să urmezi.

Fii curios. Nu fi prost. Trăiește!