Relația cu divinitatea în 2018. Credincioșii care ne fac să ne fie rușine să ne închinăm

De câteva ori în viața asta mi-am adus aminte că sunt credincioasă. La fel cum îmi iubesc mama de nu mai pot, dar nu mă gîndesc la asta activ, tot timpul, nici nu o declar. Dar îmi manifest iubirea chiar și când mă port cu ceilalți, există un filtru invizibil al gesturilor, mă gândesc fără să îmi mai dau seama ce ar face mama în locul meu sau ce ar crede mama dacă aș face ceva. Astfel, cred eu, sunt un om mai bun. Cam la fel și cu credința în divinitate. E o iubire care îmi curge prin vene, o relație cu binele care îmi ghidează viața.

Mi-am adus aminte cu adevărat ce gândesc când vine vorba de Dumnezeu atunci când am avut nevoie de încurajări sau îndrumare. Când m-am simțit în pericol, când mă îndoiam și voiam o confirmare, când voiam liniște, să știu că o persoana iubită care a murit are sufletul pe mâini bune. În astfel de momente, m-a ajutat să vizualizez un final fericit, să sper ca Binele să se arate, așa cum se arată parcă și când nu îți dai seama, un om bun care îți iese în cale când te aștepți mai puțin, o stare de sănătate bună (la care nu te gândești până nu o piezi), când parcă nimic nu e special și tocmai asta e de fapt special.

Pentru mine, asta e întruchiparea lui Dumnezeu: liniștea. Echilibrul. Echilibru între bine și rău, între greu și ușor. Știți cum e, nimic nu poate fi fantastic, super, incredibil la nesfârșit. Dar poate fi bine. Atât. Bine e perfect.

Când am divorțat m-a ajutat mult să vorbesc cu un preot, un om mai tânăr ca mine, dar foarte înțelept, parcă ar fi trăit 1000 de ani pe acest pământ. El mi-a spus să renunț la ură, răzbunare, regrete, că sunt ca niște pietre atârnate de gâtul meu, să privesc spre răsărit, să mă uit în viitor. Tot el mi-a spus că e o diferență între iubire și prostie. Mi-a spus multe lucruri interesante, de care aveam nevoie atunci. M-au eliberat aceste cuvinte simple, m-au făcut să depășesc insomniile, să pot mânca din nou, să râd, să mă bucur de fiecare zi în care reușeam să fac lucrurile simple, să am grijă de copilul meu. Nu m-a făcut să mă simt vinovată, mi-a spus să muncesc mult, să îi dau copilului o viață frumoasă, o educație foarte bună, să mă îndrăgostesc din nou. Așa cred că trebuie să vorbească orice mesager al divinității. Aduce un pic de ușurare să îi spui cuiva care dă de greu că te rogi pentru el. Poate pentru mulți nu înseamnă nimic, dar pentru cei care cred, e un cadou neprețuit.

Să ajuți de câte ori poți, să nu îi judeci pe alții, să faci bine fără să te gândești ce îți iese și să nu faci rău nici când ai ocazia sau când simți că ai dreptate. Pentru mine, această mulțumire care vine din lucrurile simple este credință, este convingerea că o forță a Binelui ne ghidează pe toți.

Nu cred în desene animate, deși când eram copil îmi placea tare Cartea Cărților. Cred că planeta se va învârti atâta timp cât vor fi pe lume oameni generoși, corecți, care nu judecă, ci fac lucruri bune.

Nu pot să nu spăl sau să nu gătesc în zile de sărbătoare, nici nu țin post. Nu cred că ar fi greșit, unii așa fac, dar eu nu pot să cred că Dumnezeu, Binele așa cum îl văd eu, ține de astfel de ritualuri. Fiecare crede în felul lui.

Eu cred că sunt un bun credincios atunci când donez bani, haine, sânge, când ajut dezinteresat, când fac lucruri bune chiar și atunci când e vorba de cineva care mi-a făcut un rău.

Nu știu dacă această filosofie ține de o religie anume, am fost botezată creștin-ortodoxă și n-am nimic împotrivă, deși nu prea simt nevoia să îmi pun o etichetă. Eu știu ce e în sufletul meu.

Cred. Și mă doare că în 2018 mi-e aproape rușine să spun asta. 

Mă doare că sunt atâția care își spun credincioși, dar aruncă cu piatra în oricine e diferit, se laudă cu credința lor de parcă au o bijuterie scumpă pe deget. Îi privesc pe alții cu dispreț, se cred superiori când esența credinței în divinitate este, culmea, tocmai modestia.

Mă doare că sunt preoți, oameni care ar trebui să ne ajute să ne găsim speranța, care îndeamnă la ură, la marginalizarea celor care simt altfel fără să facă niciun rău altora. Mă doare că din cauza unora ca ei, sunt înjurați, la grămadă, chiar și cei care fac lucruri foarte bune.

Mă doare că a vorbi despre iubire și relații a ajuns din cauza credinței prost înțelese să fie totuna cu a vorbi despre procreere. Sau că educația e privită cu ochi răi, când de fapt numai mințile luminate pot fi cu adevărat capabile de generozitate, bunătate, cumpătare. Ce Dumnezeu o fi zis să fim proști?!

Mă doare că a spune asta a ajuns să fie egal cu a spune că sunt de acord cu Referendumul Rușinii, când de fapt mi se pare că e cel mai necredincios demers din lume. Esența credinței este să consideri toate sufletele egale, indiferent pe cine iubesc.

Mă doare că sunt culte care mușamalizează abuzuri, cel mai dureros e când e vorba de minori abuzați, ca să protejeze clerul.

Mă doare strângerea agresivă de fonduri a BOR pentru ridicarea unei biserici care nu reprezintă nici măcar 1% din ce ar trebui să însemne iubirea pentru aproape, credința în divinitate. Bani dăruiți de instituții publice, bani din impozitele plătite de toți cetățenii, unii atei sau poate de alte religii, investiți într-o clădire urâtă și înaltă care satisface doar orgoliile unor clerici înalți care poartă deja prea multe bijuterii.

E greu cu credința în 2018. Culmea, nu din cauza ateilor, ci din cauza celor care cred în lucruri greșite.

Hai că se poate! Doamne ajută.

 

Rugăciune