GANDIM

De ce mi se pare că mulți adulți nu au fost iubiți când erau mici

Foarte mulți oameni din jurul meu se așteaptă să le meargă prost. Se așteaptă să fie săpați. Furați. Mințiți.

N-au încredere nici dacă întrebi: “Cât e ceasul?”

“Adică ce vrei să spui cu asta?!”, e de obicei gândul care le trece prin cap. “Sigur n-ai vrut să zici exact ce ai zis. E un apropo. O critică. Ai ceva cu mine! Nu-ți place de mine. Lasă, băi, că nici mie nu-mi place de tine!” Cam asta e in capul lor.

Primesc cu frică orice eveniment din viața lor. Frică de eșec. De critică. De penibil. De umilință.

Nu cer ajutorul. Nici când e cel mai simplu lucru din lume, cea mai evidentă soluție. Că au nevoie să-i duci undeva, să le împrumuți un ban, să le zici cum să rezolve ceva, că tu te pricepi. Nu. Încearcă să sugereze nevoia de ajutor, apoi neagă cu tărie că ar avea nevoie de ceva, dar îți lasă o portiță deschisă ca să insiști și să îți facă apoi favoarea de a te lăsa să oferi o mână de ajutor. Dar doar pentru că vrei tu cu disperare să te bagi. La final tu va trebui să mulțumești. Ei se vor strâmba că parcă i-ai deranjat. Pentru că în lumea lor nimic nu e mai rău decât să lași garda jos, să zici: “M-ai salvat! Mulțumesc din suflet!!” Nici-o-da-tă.

Ferească Dumnezeu să nu te prinzi că au nevoie de ajutor și să nu insiști! Ești rău-voitor. Ești egoist și chiar cam nesimțit. Să nu vezi tu că aproapele tău este într-o situație și să nu te simți?! Ce aștepți, să te implore, să te roage în genunchi? N-are, băi, nevoie de mila ta. Și uite așa îți strici o prietenie fără să știi vreo secundă că ea a fost în pericol. Nu te pui cu neiubiții.

Au o foame de atenție greu de înțeles și de acceptat pentru un adult. Se așteaptă mereu să primească enorme mulțumiri. Fac lucruri firești, lucrează, ajută un prieten și bombăne întruna, că nu sunt băgați în seamă, nu sunt apreciați. Cândva, nevoia asta nu a fost împlinită și au rămas în stadiul ăsta de copil ignorat.

Au fost mereu pedepsiți când au fost slabi. Când au plâns. Când au zis “Nu pot”. Cineva a râs de ei, eu așa cred. Când erau mici și le era frică de întuneric. Când au căzut și i-a durut rău. Și nimeni nu i-a luat în brațe. Nimeni nu le-a zis: “Și au am pățit asta!”

Poate că mereu cineva le-a zis: “De ce nu ești și tu ca X? Deștept, cuminte, politicos…” Și când veneau acasă cu o notă bună, prima întrebare era: “Dar X cât a luat?”

Până când colegul deștept a fost urât, detestat, deși nu avea nicio vină. Și orice performanță a altora a însemnat eșecul personal.

Copiii neîncurajați să facă ce le place, să fie inundați de pasiune pentru dans, sport, scris, pictură, orice, în loc să fie întunecați de ciudă și frustrare că nu fac ce trebuie, că nu fac destul, că nu sunt destul de buni, au ajuns astăzi adulții speriați, nesiguri, invidioși, supărăcioși.

Adulți care nu privesc zâmbind orice om abia întâlnit, cu gândul că poate fi un om minunat, ci cu încruntare, pentru că poate fi sursă de suferință. “Va râde de mine?” “Mă va minți?” Răspunsul lor e “Probabil că da”. Ce păcat.

Copiii neținuți în brațe au ajuns adulți care nu știu cum e să fii iubit necondiționat. Și nici nu pot dărui asta.

 

 

Sursa foto copil Shutterstock

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    Cristina
    01/11/2018 at 10:20 PM

    Nu toti, dar majoritatea oamenilor pe care ii cunosc sunt mai mult sau mai putin cum i-ai descris tu.

    As mai zice ca trebuie sa le spunem copiiilor cu voce calda ca ii iubim atunci cand ii tinem in brate. Sa simta dar sa si auda, sa isi aduca aminte cuvintele noastre si sa le dam noi acum confirmari pentru ca odata ajunsi adulti sa nu mai tanjeasca dupa ele.

  • Reply
    Andreea
    03/11/2018 at 12:14 AM

    Eu nu știu cat am fost un copil neiubit, ci am fost un copil nerespectat si traumatizat. Certuri, batai, neputințe. Si într-adevăr am rămas cu teama de eșec, indur foarte greu critica, am probleme de asumare si am mare nevoie de iubire. Insa, cumva, am reușit sa ajung un adult care zambeste tuturor, o naivă uneori care vede binele in toate, care mulțumește din suflet cand sunt ajutata. Cred ca rănile neiubirii sau a ignorantei sau a nerespectării se vor aseza diferit pe fiecare individ in parte.

  • Reply
    o femeie
    08/11/2018 at 3:16 PM

    am pierdut comentariul. Eram sigura ca ti-am comentat acum vreo 2 zile!
    Da, si eu sunt in categoria asta. Inca invat sa ma iubesc neconditionat. Ca nu e bai daca gresesc azi. Sau daca nu fac bine maine.
    Incet incet, completez gaurile sufletului, ma imaginez ca o ceapa ce da jos foaie dupa foaie, si ca am u suflet ca ca o branza cu gauri, pe care invat sa mi le accept si sa ma iubesc asa, imperfecta, dar evolutiva. Vin de departe, sunt mult mai bine cu mine singura fatza de acum 15 de ani.

  • Leave a Reply

    %d bloggers like this: