Pierdut simțul umorului. Îl declar nul

Bulă studiază un purice în laborator. Îl așază pe o foaie de hârtie și strigă:
– Sari!
Puricele sare. Bulă notează: puricele este ascultător. Apoi îi taie picioarele, îl așază din nou pe hârtie și strigă:
– Sari!
Puricele nu mai sare. Bulă notează: Dupa ce i se taie picioarele, puricele nu mai aude!

Cam atât mai pot.

Acum ani de zile, mai toți prietenii spuneau despre mine că sunt amuzantă. Nu deșteaptă, nu frumoasă, nici sportivă sau curajoasă. Amuzantă. Tot era bine. Dacă nu era nici asta?!

Știam multe bancuri, ce-i drept. Pe majoritatea de la prietenul meu mai mare din Arhitectură, Mihai, un tip care dădea petreceri bestiale și făcea pe toată lumea să râdă. Acum nu-mi mai aduc aminte decât că multe erau cu animale. Cu iepurașul sau cu porcușorul isteric știam vreo 10. Râd deși nu-mi mai aduc aminte decât vreo două și încurc poantele. Râd singură pentru că știu că pe atunci mi se păreau foarte bune.

Nu prea-mi mai vine în minte nimic amuzant. E ca și cum mi-ar fi paralizat acel mușchi al creierului care vedea latura amuzantă a fiecarei situații. Sau poate nu era mușchi, dar sigur nu mai e vascularizat și atârnă degeaba. [Hei, uite, aproape că mi-a ieșit o glumă! 🙂 ]

Uneori mă gândesc că s-a stricat umorul. S-a uzat. Pentru că ani de zile am lucrat într-o industrie în care tema zilei era: “Zi si tu ceva amuzant!”. Ca un robinet care se strică dacă îl tot deschizi și închizi de o mie de ori pe zi. Numai că eu nu știu ce piesă trebuie să-mi schimb.

Sau poate trebuie să-l alimentez cu ceva. Benzină pentru umor. Care o fi aia: alcool? :))))

Că de citit am mai citit, dar nu citesc glume, slavă Domnului, numai ideea mă întristează! Iar ce citesc are evident o doză de umor, sau cel puțin eu reușesc să o văd, dar nu e de hahahahaha. Nici măcar de un ha. E doar așa, ca un pic de sare în mâncare. Și la deserturi se pune, știți.

Când pic pe gânduri, parcă rezolv o integrală. Mă gândesc la lucruri complicate, am griji, mă neliniștesc. Obosesc. Nici nu reușesc să îmi aduc aminte de chestii amuzante care mi s-au întâmplat.

Ba da, uite una care parcă e din altă viață. Cred că aveam 16 ani când am mers la mare cu un prieten și familia lui. Prima echestie amuantă era că părinții lui erau atât de atenți la igienizare că ștergeau scaunele de plastic cu vată îmbibată în spirt înainte să ne așezăm. Deși urma să comandă chestii vechi gătite de un bucătar care nu se spăla pe mâini nici măcar o dată pe zi. Privirile celorlalți clienți care ne vedeau ștergând mesele erau neprețuite! A doua parte amuzantă era că mă plăceau doi băieți care abia așteptau să mă întorc la București și m-au așteptat amândoi la gară. Amândoi! Cum niciunul nu voia să îl lase pe celelalt singur cu mine și amândoi voiau să mă conducă acasă, am ajuns să mergem toți trei la o terasă unde au ascultat cu cel mai mare interes poveștile mele de la Neptun unde ștergeam mesele cu spirt. Trebuie să recunoașteți că e amuzant! :)) Dar știți ce e și mai amuzant? Că au trecut fucking 18 ani de atunci. Și am un lapsus. Nu îmi mai aduc aminte de ce râdeam. Și nu știu de ce râd oamenii încă.

Hai că se poate! (Uitasem că vreau să închei optimist! Hahaha!)

 

Foto: Daniel Udrescu