IUBIM

Azi aș vrea să vă povestesc despre îngerii mei

Anca și Adi. Sunt prietenii mei de când eram în liceu. Ei sunt un cuplu de atunci și deja sunt căsătoriți de 10 ani.

Aș vrea sa las aici scris ce mult înseamnă ei pentru mine, în caz că mai cad o dată de pe cal și chiar uit tot.

Adi a venit să mă ajute și când nu aveam acoperiș la casă, la propriu, acum 5 ani, și când nu aveam toate țiglele pe casă, la figurat, acum o săptămână.

Când a început o perioadă foarte grea din viața mea, după o noapte nedormită, plânsă și amețită de șoc, le-am dat un mesaj. Au lăsat tot ce aveau de făcut la 10 dimineața și au petrecut ziua cu mine, ținându-mă de mână. Următoarea zi la fel. Și în următoarea. Când eram mai singură ca niciodată, prietenii mei erau acolo, mă luau și mă duceau, mă consolau. Am băut shoturi la amiază. Am râs și am plâns în același timp. Nu știu câți oameni cunoașteți voi care ar face asta și nu sunt rude cu voi.

La nunta mea au venit cu fetița lor de numai 3 luni pe care Anca o tot alăpta în mașină și la un moment dat a și adormit cu bebe în brațe, în mașină. Dar tot au venit.

Anca este medic ginecolog. A fost prima care a aflat că sunt gravidă și mi-a confirmat-o și mie, cea care mi-a monitorizat sarcina, prima căreia i-am dat mesaj la 5 dimineața și i-am spus că am contracții din ce în ce mai dese și nu știu ce să fac – în ziua în care am născut, iar ea mi-a raspuns la ora aia la SMS: “Du-te la spital!!”

Tot ea a venit la mine acasă în prima zi după ce m-am externat din maternitate, plângeam nici eu nu știam de ce și începusem să fac febră de la furia laptelui. Anca a venit la ora 23:00, când eu deja voiam să merg la Urgențe, și m-a ajutat să alăptez, m-a încurajat, mi-a recomandat un consultant de lactație și apoi m-a sunat zilnic în zilele următoare. Fără ea nu aș fi alăptat. Punct. Nu o să uit cum în noaptea aia mi-a pus copilul la sân, în timp ce plângeam de durere, m-a ținut de mână în timpul ăsta și mi-a mângîiat bebelușul pe cap spunând: “Bravo, ești minunată.”

Acest “Bravo, ești minunată!” a rămas cu mine pentru totdeauna. Am zâmbit atunci, fără să pricep de ce vorbește cu o fetiță de trei zile care sigur nu înțelege nimic. Acum înțeleg.

Tot cu Anca am vorbit despre depresia post-natală care m-a ținut aproape un an. Singura cu care am vorbit. Cu ea m-am îmbătat după ce am înțărcat copilul, la 8 luni de la naștere, încă în depresie, plină de ură și vinovăție. Anca m-a văzut desfigurată de durere, panică, suferință. Goală, pur și simplu, de orice haină, machiaj sau mimare a normalității. Ea mă cunoaște și mă iubește și niciodată nu mă judecă.

În 2014 am primit o scrisoare anonimă la ProTv despre o femeie însărcinată cu tripleți care avea nevoie de ajutor. Am sunat-o imediat pe Anca și apoi pe gravidă, careia i-am transmis să aducă niște adeverințe și i-am spus că are programare. Femeia a plâns, nu știa cum am aflat de ea, voia să se urce în primul tren. Știa că e foarte greu cu tripleți. Eu cred că medicul ei de familie ne-a scris, dar nu am de unde să știu sigur. Anca i-a monitorizat sarcina și a ajutat-o să o ducă la termen și să nască trei copii sănătoși în 2015.

În 2006, când eram studentă Erasmus în Polonia și mi-era dor de casă, Adi mă suna dimineața ca să mă trezească. De cele mai multe ori mă trezea la ore indecente, de exemplu ora 6:00, pentru că avea treabă, era matinal și se distra pe seama mea când răspundeam adormită și îl înjuram. Nu-mi puneam telefonul pe silent niciodată însă, știind că s-ar putea să mă mai trezească, jocul nostru de copii.

Când conduceam Dacia break, pe la vreo 20 de ani adică, am făcut pană prin centru, pe lângă strada Polonă parcă. Ploua torențial, iar Adi și Bujie au venit și mi-au schimbat roata la mașină. Erau uzi până la piele, nu vreți să știți ce coșmar meeorologic era în desfălurare. Iar ei râdeau.

Vara asta, când eram singură într-un weekend, Adi a zis: “Hai la mare!” și am plecat într-o vineri, cu mașina lui decapotabilă (Doamne, ce mi-a vâjâit capul pe autostradă în decapotabilă!). Ca atunci când eram liceu, fără nicio grijă, fără nicio problemă. A doua zi eu m-am întors la București, dar timp de 24h de ore viața a avut iarăși sens.

Plâng când scriu lucrurile astea. Îmi dau seama că le înșir de-a valma și nu sunt în ordine cronologică, că e doar emoție. Mă simt atât de norocoasă că îi am în viața mea, nu îmi dau seama ce fac să îi merit. I-am ajutat și eu vreodată? Da, cred că da, dar infinit mai puțin.

Dacă aș putea, le-aș face statui, să fie ei și Ivan Patzaichin, singurii oameni încă în viață cu statuie în București.

Mai am câțiva pe lista mea, oameni cum nu puteți crede cât sunt de buni. Voi scrie și despre ei cândva poate. Faptul că ei există și văd că fac orice pentru mine pe mine emoționează tare și mă ajută să cred că nu sunt un om atât de rău, că poate ceva fac bine. Și că nu voi fi niciodată singură.

 

ShareShare on Facebook65Share on Google+0Pin on Pinterest0Tweet about this on TwitterEmail this to someone

You Might Also Like

9 Comments

  • Reply
    Drugan Raluca
    24/11/2017 at 9:29 AM

    Ce frumos! M-au emotionat tare gandurile tale…

  • Reply
    Bogzoiu Daniela
    24/11/2017 at 9:34 AM

    Emotionant!! M-am gandit si eu la oamenii care sunt si au fost langa mine atunci cand mi-a fost mai greu. Nu stiu cum au aparut in viata mea, probabil Dumnezeu i-a trimis. Oameni care nu imi sunt rude, care nu au nici cea mai mica obligatie fata de mine, pe care nu as putea sa-i recompensez niciodata in viata asta de om, oameni care mi-au tolerat tipetele, plansul si disperarea, care m-au ajutat sa merg mai departe! Cred ca ar trebui sa ii amintim mai des si sa le multumim mai des!!!

    • Reply
      andressa
      27/11/2017 at 5:10 PM

      Da, ar trebui sa le multumim. Uite, Adi si Anca au fost surprinsi sa vada ca inseamna atat de mult pentru mine. Ei nici nu isi dadeau seama cum imi schimba viata.

  • Reply
    Simona
    24/11/2017 at 9:59 AM

    daca oamenii astia asa misto sunt langa tine de atata vreme, sigur si tu esti la fel. 😉
    Ei spun ceva despre tine si invers! Ok?

    • Reply
      andressa
      27/11/2017 at 5:09 PM

      Stiu ca asa e teoria, dar mi-e greu sa concep asta…

  • Reply
    Miruna
    24/11/2017 at 10:37 AM

    Pentru a avea prieteni buni, trebuie mai întâi să fii unul. Deci meriți sigur. Îmi place și mie de Anca și Adi, oare ar vrea să fie și prietenii mei? :*

    • Reply
      andressa
      27/11/2017 at 5:08 PM

      Nu știu. Vă fac cunoștință și vedeți voi… 🙂

  • Reply
    Alina
    30/11/2017 at 2:24 AM

    Emotionant
    Thanks for sharing! Trebuie sa fi fost greu sa scrii asta, mai ales partea cu depresia. Esti minunata!

  • Leave a Reply

    Inline
    Inline