GANDIM

Cum traieste o femeie fara adapost?

Primul meu reportaj a fost despre un om fara adapost. Eu aveam 20 de ani, studenta, si nu stiam foarte bine ce am de facut. Materialul meu cu un om fara adapost care stia sa cante la chitara urma sa apara intr-o emisiune prezentata de Florin Calinescu si eu eram emotionata groaznic. Pentru ca misiunea era prea complexa pentru o pustoaica fara experienta, am mers pe teren cu regizorul artistic al emisiunii, un pustan si el. El a vorbit mai mult, eu m-am uitat, m-am mirat si am si plans.

M-am trezit la 4:00 in ziua aia. De fapt, nu dormisem deloc de nerabdare. Urma sa petrecem o zi cu el, sa prindem rasaritul cand el cauta mancare pe strada si canta prin piete ca sa primeasca ceva, bani sau alimente. Mai lucra cu ziua cand avea ce. Era un barbat de vreo 40 de ani, dar parea mult mai batran din cauza faptului ca traia pe strada. Tinea mereu privirea in pamant, era nebarbierit si ii lipseau cativa dinti. Incerca sa glumeasca mereu pentru a parea lipsit de griji, dar in ochi i se citea o tristete care te impiedica sa razi. Se prezenta Celentano pentru ca ii putea fredona cateva piese.

Eram in noiembrie si era frig, cam ca acum. Baltile inghetau noaptea. Noi aveam bocanci in picioare si geci groase pe noi. El, numai un pulover scamosat si o geaca subtire, primita. Singura pe care o avea. Ii inghetau degetele incercand sa cante la chitara. Facea ce voiam noi, isi dorea sa iasa bine materialul, raspundea la orice intrebare, se aseza sa cante la orice intersectie, vorbea cu oamenii pe strada, mangaia cateii vagabonzi. Am strans bani noi, echipa, si i-am dat ceva. Ne era tare mila de el.

Socul pentru mine insa a fost cand am fost la el acasa. Traia intr-o locuinta improvizata, o constructie din termopan si carton, in spatele unor blocuri. Cutia de cativa metri patrati era plina de carpe si gunoaie care izolau termic, cat de cat, se putea dormi pe ele. Trasese curent nu-stiu-de-unde si un bec chinuit lumina in baraca. O femeie murdara statea acolo, concubina lui si, sub niste paturi, ca sa nu o filmam, fiica lor de 14 ani.

Eu aveam 20 de ani, dar nu m-am simtit mai mare ca acea adolescenta. Slabuta, satena, cu parul lung. Arata ca mine, m-am gandit eu, si probabil ca avea vise la fel ca mine. Sa termine scoala, sa aiba un prieten, sa se distreze, sa se angajeze. Dar nu avea nici haine. Nu avea o baie. Nu avea absorbante. Poate unii s-ar fi gandit intai ca nu avea mancare, dar pe mine mai mult m-a socat acest gand: ca la 14 ani o fata e la pubertate si nu are o baie si conditii de igiena minime. Mi-a venit sa plang si nu voiam sa o fac sa se simta prost. Am stat acolo nemiscata, incercand sa imi ascund lacrimile.

Pustoaica a iesit de sub paturi dupa ce i-am explicat ca nu o vom filma. Isi ferea privirea, nu voia sa ii tinem minte fata, era foarte jenata de viata ei, desi nu avea nicio vina si nicio sansa. Fusese conceputa in baraca aia, la fel cum si parintii ei fusesera nascuti si crescuti pe strada. Fata traia acolo de cand fusese adusa din maternitate. Manca din banii castigati din reciclarea sticlei, a orice gaseau. Nu putea merge la scoala. Nu avea haine, nu avea unde sa se spele, nu avea carti si caiete.

Incepuse sa picure. Ploaia facea un zgomot infernal cand se lovea de tabla pusa pe acoperisul baracii lor. Abia de mai auzeam in harmalaia aia. Parintii ei ne explicau ce norocosi sunt pentru ca erau tolerati in acel loc, in spatele blocurilor, si ca uneori primeau mancare de la bucurestenii din zona. Ziceau ca macar nu dorm in strada, in ploaie, in scara unui bloc, de unde iti fura alti homeless-i putinul pe care il ai.

Eu ma gandeam la femei, fara adapost si fara aparare. Am stat pana la pranz cu ei si apoi ne-am dus sa ducem imaginile. De la 8 seara pana la 3 dimineata eu am stat in fata computerului incercand sa scriu textul pentru reportaj. Trebuia sa aiba doar 3 minute. Eu as fi scris un roman. Nu mai scrisesem text pentru un reportaj si m-am gandit sa scriu… o compunere. Am inceput cu zgomotul pe care il facea ploaia in baraca lor, locuinta fara ferestre. Am descris drumul lui zilnic, incercarea de a face rost de ceva de dus acasa. A fost bine, asa a fost citit si a intrat pe post.

Eu m-am gandit ca poate o sa ma intorc candva la fata aia din baraca, sa o ajut cumva si n-am facut asta niciodata. Cand am vazut acest documentar despre viata femeilor fara adaport m-am gandit la pustoaica aia rusinata. Si m-am intrebat ce face acum.

 

Sursa foto femeie fara adapost: Shutterstock

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply
    Zuzu
    05/12/2016 at 3:22 AM

    Probabil e in acelasi loc. De ce nu te duci sa vezi?

  • Reply
    Miruna
    05/12/2016 at 3:49 PM

    Chiar as fi curioasa daca are copii.

  • Reply
    o femeie
    05/12/2016 at 4:37 PM

    Ai scris captivant – chiar sunt curioasa de continuarea vietii ei.

    • Reply
      andressa
      05/12/2016 at 4:58 PM

      Din pacate, nu as sti sa ma intorc acolo. Era printre blocuri, nu cunosteam cartierul. Si oricum, nu despre ea este vorba. Sunt multi in situatia asta. E foarte tulburator sa iti dai seama ca nu ii poti ajuta. Ca nu e vorba de o haina groasa sau de 100 lei donati. Nu ii poti scaote din situatia aia.

  • Reply
    Adina
    07/12/2016 at 6:24 PM

    M-a impresionat absolut tot ce ai scris. M-am regasit in neputinta ta de a schimba lucrurile.

  • Leave a Reply

    %d bloggers like this:
    Inline
    Inline