TRAIM

Cand mult e prea mult. Povestea demisiei mele

Desi am anuntat de ceva timp ca mi-am dat demisia, de fapt astazi e ultima mea zi de munca. Preavizul a fost lung. Inainte sa decid sa plec, nu am putut dormi cateva nopti. Cand mi-am dat seama in ce directie vreau sa merg, am fost usurata. Si am si dormit neintoarsa, semn ca nu mai aveam dubii. Totusi, astazi, cand stiu ca imi predau legitimatia si ca ProTV nu va mai fi a doua mea casa, ma simt extrem de trista.

Inceputul

De un an imi doresc sa fac altceva si nu stiam incotro sa pornesc. In ianuarie, am inceput sa merg la sala. Bezna afara, zapada, minus 20 de grade Celsius la 7 dimineata – m-am dus pe jos la sala cu o geanta in care caram haine de schimb, sampon si balsam si o perie rotativa pentru uscarea si coafarea parului. Dupa cateva luni, am inceput sa capat incredere in mine. Daca reuseam sa ma trezesc, sa trec prin nameti, sa car geanta aia grea, sa imi am abdomen beton, sa mananc mai sanatos, sa merg mai mult pe jos, sa recapat controlul asupra vietii mele, imi dadeam seama ca pot in general mai mult.

Curajul

In martie, am avut o zi atat de proasta la birou incat mi-am descarcat CV-ul de pe LinkedIn ca sa il trimit la cateva companii. Mi-am facut cont platit pe LinkedIn sperand sa ma ajute sa dau de niste oferte bune, sa ma gaseasca angajatorii si am fost lovita de crudul adevar: singurele slujbe pentru care eram eu interesanta erau tot in televiziune. Ceea ce nu mai voiam sa fac. M-am blocat.

Trezirea la realitate

In aprilie, am iesit cu o prietena sa ii povestesc ce vreau, sa rup cercul vicios,  si sa ii cer un sfat. Dupa ce am impartit o sticla de vin rose, am mers intr-un club. Eu, plecand de acasa de la 9 si ajungand la 20 sau 21 acasa, in fiecare zi, avand un copil de trei ani acasa care ma asteapta ca sa petrecem doua ore impreuna, nu mai mersesem intr-un club… de la Revelion. Iar inainte de Revelion… cred ca de la celalalt Revelion. Sau poate de la o zi de nastere de la care sigur am plecat prea repede pentru ca eram franta de oboseala, cum sunt de obicei. Am ajuns in club unde m-am uitat la persoane de varsta mea cu stiluri de viata atat de diferite de al meu incat mi se parea ca suntem de pe planete diferite.

Relaxati, imbracati neobisnuit, hipsteresc adica, fumand (mie asta mi se pare foarte 90’s!), discutand despre lucruri despre care eu vad doar statusuri si check-ins pe Facebook (expozitii, galerii, filme, baruri, weekenduri in Europa…) am intrebat direct: “Dar voi cu ce va ocupati de aveti atata timp liber?! Cu ce va platiti chiria sau rata, gradinita copilului, tenisii, vacantele…?”  Nu faceam pe desteapta, intrebam cu o curiozitate reala. Nu intelegeam ce fac eu gresit de la aceeasi varsta cu ei, imi traiam viata captiva intr-o cladire unde am multi prieteni si cafeaua e buna, dar tot captiva sunt, ca pret pentru a-mi permite 2 vacante pe an, Iphone, jucarii si haine de la mall. Daca se putea sa am un confort similar si sa fac altceva, evident ca as fi ales altceva, ca nu sunt masochista. In plus, nici nu aveam o mare satisfactie ca invat ceva, ca fac ceva bun. Dimpotriva. Oricat m-as fi chinuit, tot prost era. Si insuficient. Iar lumea televiziunii live pare glamorous in seriale TV, dar adrenalina aia zilnica iti mananca ficatii. Mi-era greu insa sa fac o schimbare. Cred ca si eu, ca multe alte femei, sufar de sindromul impostorului,

Sperasem mereu ca exista Printi pe Cai Albi. Ca cineva imi va propune o slujba buna pentru ca ar fi vazut cat sunt de muncitoare, de inspirata. Printi pe Cai Albi nu exista insa, nici in lumea dating-ului, nici in cea profesionala. Daca vrei un alt peisaj, trebuie sa te urci tu pe un cal alb sau ce culoare o fi si sa ii dai bice.

Numiti asta criza de la 30 de ani sau cum vreti voi. Poate ca cei intalniti in club credeau ca sunt fumata, dar nu eram. Ma uitam in jur de parca tocmai selenizasem si nu intelegeam ce mi se intampla. Realitatea este ca multi de acolo la care eu ma uitam cu invidie pentru ca o ardeau atat de boem aveau apartamente cumparate de parinti si nu se agitau ca si mine sa isi achite creditul. Dar altii traiau pe picior mic sau luasera alte decizii si de aceea erau relaxati: isi permiteau berea bauta in club si in rest putine contau pentru ei. Prea tarziu pentru mine din punctul asta de vedere, dar libertatea nu mi-o pierdusem definitiv. M-am hotarat sa fac altceva.

Inspiratia

Am decis sa arat ce stiu eu sa fac, in loc sa scriu intr-un CV. Mi-a venit o idee pe strada: sa iau interviuri unor femei care nu au mai aparut niciodata public pana acum. Nu s-au expus din diverse motive. Femei importante. Aveam 2-3 nume in minte. Mi-am spus ca le voi convinge sigur sa imi raspunda la intrebari. Am fost foarte incantata si am inceput sa cer pareri. Mi-am dat seama, povestind ce am de gand sa fac, ca sunt cu 5 ani in urma cu ideile. M-am regrupat, o sa fac materiale video in care nu vorbeste o singura femeie, ci mai multe, pe o tema data. Temele vor fi foarte interesante. Si femeile alese, la fel. Si grafica va fi dinamica. Am cautat ce mai exista deja pe net. Mi-era din ce in ce mai clar ce vreau.

M-am intalnit cu niste oameni in care am incredere si le-am spus ce am de gand. Am primit feedback bun. Am tras 14 interviuri in vreo 2 saptamani. Cu bani adusi de acasa, desigur. Nu stiam daca voi vinde. Nici acum nu stiu, dar imi place mult ce iese. Fiecare filmare mi-a deschis ochii: se poate si altceva.

Am reinceput sa scriu pe blog. Am decis ca daca voi vrea sa dau lovitura cu serialul meu video, trebuia sa am intai un blog mult mai activ. Post-productia a durat mai mult decat anticipasem, dar intre timp am descoperit ca scriind mi-am recastigat un bilet catre lumea exterioara. Desi uneori insemna sa stau noaptea, rupta de oboseala, ca sa redactez un post, sau sa stau la birou dupa ce colegii mei plecasera deja, pentru ca acasa nu as fi putut sa ma concentrez, totusi munca merita. Ca sa merg la un eveniment, plecam dimineata la birou cu haine de schimb la mine, iar dupa program ma schimbam, ca Cenusareasa, plecand in rochie si cu un plic in mana. Sa fi trecut pe acasa nu era timp. La intoarcere, treceam iar pe la birou ca sa imi iau toate lucrurile de care aveam nevoie a doua zi.

Ca sa intelegeti, petreceam atata timp la birou incat aveam dubluri la aproape toate obiectele de uz personal acolo. Practic, le foloseam mai mult acolo decat acasa. Deodorant, pila de unghii, forfecuta, acetona, oja, vata, absorbante, crema de maini, 5 feluri de ceai, vitamine, medicamente de raceala/dureri de stomac/nevralgii si altele, apa de gura, ata dentara, helas (ala de lamaie), tacamuri, un vas de yena, cani, pantofi, ciorapi, fond de ten, rujuri, de fapt numeroase produse de machiaj, servetele demachiante, servetele umede dezinfectante, servetele de sters mobila. Pentru ca la un moment dat exista si o sala de sport in incinta, aveam si un ghiozdan cu echipament de fitness, lenjerie, gel de dus, lotiune de corp, lotiune de corp pentru slabit (pentru coapse si abdomen, desigur), prosop. Pur si simplu, puteam sa raman la birou si 3 zile, nu mi-ar fi lipsit nimic. Asta e pur si simplu ciudat. Cand plec acum de la munca, e ca si cum m-as muta. Am petrecut in ultimii ani mult mai mult timp cu colegii decat cu familia si prietenii.

Nu sunt genul de om care sa creada ca banii trebuie sa fie castigati usor. Mereu am muncit de mi-au sarit capacele. Si cand nu eram platita si faceam voluntariat, credeam ca trebuie sa fac tot ce pot ca lucrurile sa iasa bine. Nu vreau sa imi iau un an sabatic, desi inteleg din ce in ce mai mult de ce o pauza le da oamenilor atata curaj si inspiratie. Suntem ca hamsterii pe o rotita alergand fara pauza si uitand cate oportunitati sunt in jurul nostru. Nu am resentimente fata de acest loc de munca, dar aveam nevoie de o pauza. O rupere de ritm. Am avut optiunea sa plec pe un alt post din companie. Un lucru pe care l-am apreciat enorma, dar nu mi s-a parut o varianta. Poate acum un an ar fi fost. Acum trebuia sa plec. Cine stie ce va aduce viitorul.

Cred ca in viata unui om sunt etape si etape. Nu cred ca voi munci mai putin in viitor. Am vazut ca unii ma invidiaza, crezand ca ma voi trezi la ce ora imi doresc si voi citi un ziar sau o revista, savurand un cappucino in sufragerie, intr-un halat pufos (daca e frig)) sau matasos (daca e cald), urmand ca apoi sa merg la brunch la un restaurant din centru. Nu cred ca voi face asta nici in weekenduri, cu atat mai putin in timpul saptamanii. Insa nu voi mai trai intr-o redactie, ca in “The Truman Show”.

Multi suntem obositi, epuizati, disperati, dar nu e suficient sa vrem altceva. Avem nevoie de o pauza, dar si de un plan. Nu ne permitem sa ne lasam batuti. Asta nu e o poveste despre curaj si aruncare in gol. Ci una despre rabdare, calm, planificare. Vreau sa imi iubesc mai mult viata si sa o fac mai frumoasa. Stiu ca pot.

Asadar, un final. Dar si un nou inceput.

_dsc0470

 

You Might Also Like

17 Comments

  • Reply
    Anca
    03/10/2016 at 12:39 PM

    Ce poveste frumoasa, cat de curajoasa esti! Multa bafta in noul drum si sa ramai increzatoare pentru ca atunci cand faci ceva cu inima, nu are cum sa nu iasa!

  • Reply
    Dromichete
    03/10/2016 at 12:41 PM

    Frumos scris. Succes, doamna !
    Nu am inteles cu ce se ocupau aia relaxatii, de la clubul ala. Lucreaza la stat ? Ca doar acolo e cu 8 ore si trai, neneaca, pe vatrai.

    • Reply
      andressa
      03/10/2016 at 4:19 PM

      Munceau mai putin. Poate si castigau mai putini bani, dar pareau mai fericiti.

  • Reply
    Ayda
    03/10/2016 at 4:09 PM

    Felicitari! Bravo! Este inspirationala povestea ta :). Mi-a placut mult cand ai scris “Asta nu e o poveste despre curaj si aruncare in gol. Ci una despre rabdare, calm, planificare.” Si eu ma aflu intr-o situatie similara cu a ta, doar ca eu nu am inca un plan pus la punct sau poate nu am avut acel moment de inspiratie. Cred ca oamenii din club de 30 de ani relaxati nu aveau copii inca, e singura explicatie 🙂

    • Reply
      andressa
      03/10/2016 at 4:19 PM

      Asa e, nu aveau copii. Si nici nu se luasera atat de in serios, nu voiam sa aiba totul in timp scurt, asa cum noi, copiii cuminti ai anilor ’90, ne-am propus, sufocandu-ne apoi in responsabilitati.

  • Reply
    Copila blonda
    03/10/2016 at 4:57 PM

    Succes! Abia astept sa citesc articolul intitulat “povestea mea la un an dupa demisie”. Let the adventure begin!

    • Reply
      andressa
      03/10/2016 at 5:22 PM

      Cred ca o sa incep sa devin enervanta cu regasirea si reinventarea mea :)))))

  • Reply
    Iulia
    03/10/2016 at 5:27 PM

    Buna, Noi am fost colege de liceu si iti spun sincer ca ma regasesc in ce povestesti. Si eu am un copil de 3 ani, un job full time si muulte alte responsabilitati care depasesx timpul unei zile. La fel ca si tine, dupa ce am mumcit pe rupte de la 19 ani ca sa fac ” cariera”, am decis anul trecut ca vreau sa fiu mai “fericita” ( eu ma uitam la secretara care nu avea niciun stres).

    Stii la ce concluzie am ajuns dupa un timp? Ca a fost o decizie foarte buna sa o iau mai usor. Viata merita gustata. Sa nu-ti pierzi spiritul…

    Scuze de greseli, scriu pe telefon…

    • Reply
      andressa
      03/10/2016 at 5:37 PM

      Buna, Iulia. Ce mai faci?
      Nu stiu daca eu o sa o iau mai usor, dar cred ca o sa ies din rutina, ceea ce este oricum un mare castig.
      Mult succes!

  • Reply
    Ana
    03/10/2016 at 8:49 PM

    Felicitari pentru alegerea facuta, sunt convinsa ca o sa reusesti tot ce iti propui! Iti citesc blogul de 9 ani si rezonez cu tine la fel ca in ziua cand l-am descoperit, desi lucram in domenii diferite si suntem in etape diferite ale vietii. Mult succes! 🙂

  • Reply
    Diana
    04/10/2016 at 12:07 AM

    Andreea, felicitari! Asta e prima decizie dintr-un sir lung de decizii! 🙂 Dar e cea mai relevanta!
    Am trecut prin etapa asta si…e bine! Lucram tot in entertainment industry, dar in advertising. Am lucrat cu nume mari ca si clienti si am invatat de la cei mai buni din industrie. Frumos dar solicitant. Glamorous. Key Art Awards.
    Am renuntat la job si am inceput sa-mi construiesc business-ul meu cand eram insarcinata in 7 luni. 🙂 Si da, sunt mai fericita! Sunt Mai implinita si am mai mult timp pentru mine si familia mea! 🙂

  • Reply
    Ioana
    04/10/2016 at 12:38 AM

    Abia aștept să ne povestești mai exact care este noua activitate și mai ales să vedem rezultatele. Sunt convinsa ca va fi ceva extraordinar, pîn primul rând pentru că ai pus pasiune și apoi pentru caexperiența acumulata în timp își va spune cuvântul. Vei culege roadele muncii de pana acum, așa cred. Mult succes și Bravo pentru Refresh!

    Apropo de oamenii din club, poate nu aveau copii, poate nu aveau griji existențiale, cine știe. Este bine ca te-a motivat să începi o filă noua. Și eu visez de multe ori la halatul pufos și la cafeaua pe terasa, răsfoind reviste, dar viața reală nu ne da ocazia asta decât în concediu.

  • Reply
    Ana
    04/10/2016 at 11:58 AM

    O să-ți spun sincer că mie mi se pare că transmiți un mesaj ușor greșit.

    Am fost și eu la jobul ăla în care am învățat enorm și la care 9 ore petrecute la birou nu erau suficiente. Doar de la 12 încolo acopereau urgențele și eu vroiam, bineînțeles, să-mi fac treaba cât mai bine. Mă trezeam la 7 și în timp ce-mi beam cafeaua mai răspundeam la niște mailuri și la fel făceam și în metrou sau în aeroport cât așteptam. După niște ani mi-am dat demisia epuizată și nervoasă pe mine că m-am lăsat târâtă în situația asta fără ieșire.

    Am analizat atunci foarte mult ce vreau să fac mai departe și am considerat că, pentru binele meu, nu ar trebui să mă înham la și mai mult.

    Așa că m-am dus într-o altă companie, aia care mi s-a părut mai întreagă la minte. Am și primit și mai mulți bani din momentul zero. Bineînțeles, mi-am schimbat și atitudinea – mi-am propus să fac cât mai multe în cele 8 ore de stat la birou și când plec de acolo să las orice problemă la muncă. Orice excepție (stat peste program, răspuns la mailuri de acasă sau din vacanță) este o excepție și îmi permit maxim una la 2 săptămâni. De doi ani mă țin cu sfințenie de plan și am ajuns la concluzia că sunt mult mai eficientă și că fac la fel de mult cât făceam și înainte, cu marea diferență că nu mai sunt epuizată și sunt mult mai fericită.

    Nu este singura soluție workoholismul și dacă cineva are timp să facă lucruri nu înseamnă musai că se mulțumește cu mai puțin din punct de vedere profesional.

    Mult succes pe drumul pe care ți l-ai ales!

    • Reply
      andressa
      04/10/2016 at 5:40 PM

      Ana, asa e, perfectionistii tind sa devina workoholici, insa ce poate nu e clar din textul meu este ca televiziunea te prinde intr-o capcana, traiesti la un ritm ingrozitor, nu prea poti respecta un program cand lucrezi la o emisiune zilnica live. Tocmai de aceea, putini reusesc sa lucreze zeci de ani asa. E o uzura imensa. Nu e vorba de workoholism, e ceva asumat. Nu oricine o poate face si chiar mai putini o pot face o viata intreaga. Innebunesti.

  • Reply
    wlfp
    07/10/2016 at 2:51 PM

    Mult succes! Inteleg ce simti, si eu as vrea o pauza. Ma oboseste cariera si asteptarile profesionale si as vrea sa satu o vreme, sa trag aer in piept si sa incerc sa elucidez ce e cu adevarat important in viata.

    • Reply
      andressa
      07/10/2016 at 2:54 PM

      Daca iti permiti sa iei o pauza pe bune, esti tare norocos. Eu nu mi-am permis, am trecut de la una la alta. Chiar si asa, cateva zile, m-au ajutat sa ma linistesc, sa trag niste concluzii. Bafta!

  • Reply
    andreea
    13/10/2016 at 10:09 AM

    Eu am avut click-ul asta, ca se poate trai si altfel, in 2012, in plina criza. Mi-am dat demisia si am inceput pe cont propriu. Mi-a luat ceva timp sa imi definesc o imagine, un brand, sa imi fie clar cum sa arate site-ul meu, insa acum lucrez din plin, de acasa, am timp de casa, de copii, de o cafea cu oricine, oricand in timpul zilei. De la ora 17 sunt a copiilor..
    Iti doresc mult succes si sa inveti repede sa iti dai voie. Sa iti dai voie sa castigi mai usor bani mai multi, sa iti dai voie sa te uiti la un serial cand altii sunt in meeting-uri plictisitoare, sa iti dai voie sa iti respecti bioritmul….Pentru mine asta a fost si inca este bariera interna cea mai mare. Sa imi permit sa am succes, sa inteleg ca poate fi altfel, mai usor si mult mai placut.

  • Leave a Reply

    %d bloggers like this: