Aventura mea londoneza 1 – Ajutati-ma sa o gasesc pe Madalina din Odobesti

Am fost 3 zile in Londra si reusit sa nu vad nici Big Ben, nici Westminster Abbey, nici London Eye, nici vreun magazin de suveniruri. Nu m-am plimbat cu double-decker-ul, nici nu am intrat in British Museum.

Facusem asta deja prima oara cand am fost acolo, asa cum face toata lumea, iar weekendul trecut mi-am dorit sa vad Londra altfel. Am plecat singura. Mi-am propus sa ma relaxez, sa ma plimb si sa ma distrez, nu sa bifez vreun obiectiv sau sa merg la cumparaturi. De altfel, nu mi-am cumparat nimic. Am plecat cu un bagaj minuscul si m-am intors cu aceeasi geanta aproape goala.

Trebuia sa stau doua zile, ajunsesem vineri noaptea, am aterizat chiar la miezul noptii, si urma sa plec duminica seara la 21:30. Am mai stat o zi insa. Sambata mi-am dat seama ca vreau sa stau mai mult si mi-am cumparat alt bilet de avion, cu plecare luni la 18:00. Biletul pierdut m-a costat 50 de euro si tot atat costase si cel nou. Probabil ca sunt cel mai bine investiti 50 de euro din acest an pentru mine. Cred ca peste ani, voi simti ca aceasta experienta face parte dintr-o serie de evenimente care mi-au schimbat viata. 

Sunt atatea lucruri care mi s-au intamplat si pe care le-am trait in aceste cateva zile incat as putea sa scriu pana maine si nu as termina. Iata primul lucru pe care vreau sa vi-l impartasesc. Am si o rugaminte.

Cand am plecat, langa mine, inainte sa pornesc spre control de securitate, s-a asezat langa mine o fata. M-am gandit imediat ca este ceva providential. Poate pentru ca asa gandesc, ca mi se pare ca am o misiune speciala si oamenii din jur la fel, mi se si intampla des… lucruri speciale. Ne-am ridicat in acelasi timp cand s-a anuntat poarta de la care urma sa plece avionul si ea, confuza, a intrebat daca trebuie sa mergem spre dreapta. Arata spre birourile de check-in care erau de asemenea numerotate, dar portile erau in partea opusa. I-am aratat unde mergem pentru a trece de securitate si mi-a spus ca are emotii. M-am oferit sa stau cu ea pana decolam. A spus ca era a doua oara cand zbura in viata ei. Poate tocmai de aceea, la securitate a fost surprinsa ca nu poate trece cu produse cosmetice lichide de peste 100ml. I-au confiscat un gel de dus si o lotiune de corp. Mi-a parut tare rau.

Am stat de vorba pana am plecat. O chema Madalina si era din Odobesti. Avea 25 de ani, parul saten, lins, si ochii verzi. Deloc machiata. Purta o bluza neagra si blugi inchisi la culoare. Avea o geanta mica, la fel ca mine si am crezut ca pleaca tot pentru 2 zile. Isi trimisese insa bagajele voluminoase cu un autocar. Pleca pentru totdeauna. Sau cel putin asa spera. Nu lasa nimic in urma. Am intalnit-o intr-un moment de cotitura in viata ei. Avea o sora, iar parintii ei erau plecati la munca in Italia. Muncise de mica, la un bar-restaurant si la un magazin de instalatii. Statea mult in picioare, muncea de dimineata pana seara, dar avea nevoie de bani. Era de doi ani casatorita cu un baiat din Odobesti. S-au cunoscut la barul unde servea ea. Intr-o zi el i-a zis ca o place si ea nu l-a luat in seama. Poate si pentru ca era glumet. Am auzit-o vorbind la telefon cu el, aveau amandoi foarte mult umor. Se tachinau, radeau tot timpul. Asta mi-a placut mult cel mai mult la ea.

Din aprilie, el era plecat. A mers la Londra unde mai erau niste cunostinte ca sa se angajeze si a reusit. Lucra ca sofer acolo si traia aproape de alti romani veniti cu acelasi scop: sa castige bani cat sa traiasca decent. Cu munca in Romania, castigau 600 lei, poate cu noroc 1200 lei. Din acei bani plateau chirie, plateau curent electric, cartele de telefon mobil, mancare, cateva haine si… nu ramaneau cu nimic. Cu munca in Marea Britanie puteau munci la fel de mult si totusi sa puna bani deoparte, sa trimita bani acasa, sa isi permita si mici bucurii. Pe mine m-a impresionat ca el era plecat deja de 5 luni. Eu nu cred ca as fi rezistat in situatia asta: parintii plecati la munca, sotul plecat la munca. La 25 de ani, singura, fara sa stiu daca sotul se va intoarce vreodata sau daca eu voi pleca dupa el? De cate ori nu am auzit de cazuri in care unul pleca si apoi anunta ca si-a gasit acolo pe cineva. Dar Madalina era optimista si sigura pe ea si pe relatia ei.

Isi dorea sa aiba un trai mai bun, cat sa poata face un copil fara grija zilei de maine si sa ii poata oferi apoi o educatie buna. Ea nu vorbea engleza si pleca la Londra pentru o viata mai buna: stia ca urmeaza sa ii fie greu. Ce ar fi fost viata ei daca ar fi avut mai mult acces la educatie? Poate ca noi cei care am mers la scoala, am facut meditatii, am mers in tabere si in excursii, am avut acasa carti, dictonare si computer, pare ca educatia e gratuita. Nu e. O educatie buna costa si inceamna mai mult decat sa fii inscris la scoala. Inseamna sa te incurajeze parintii, sa nu ai alta grija decat sa mergi la scoala, sa ai acasa tot ce iti trebuie ca sa iti faci temele si proiectele fara alte griji decat ce fac ceilalti colegi, inseamna inclusiv sa vezi si sa incerci lucruri, nu doar sa scrii pe tabla si in caiet. M-a miscat faptul ca aceasta fata modesta care a luptat mereu pentru painea ei, si cand ar fi trebuit sa se gandeasca cum sa se imbrace, pretuia totusi educatia si isi dorea sa investeasca in educatia copiilor pe care dorea sa ii aiba.

Despre mine nu a stiut decat ca ma cheama Andreea si ca am 32 de ani. Era foarte discreta, nu mi-a pus intrebari, in schimb vorbea cu placere despre ea. M-a si avertizat: “Vorbesc mult, ai grija!”, dar mie imi placea sa o ascult. Cu sotul vorbea neincetat pe Facebook Messenger, faceau si videocall, si i-a spus ca si-a facut o prietena. Nu a durat mult pana m-a intrebat unde ma intalnesc cu prietena mea in Londra, pana unde iau trenul. Voia sa ma duca ei cu masina. Nu era in drum, dar au zis ca ma duc cu mare placere. Ce usurare! Probabil ca urma sa pierd trenul, ar fi plecat la numai 30 de minute de la aterizare, iar autobuzul, alternativa, ma ducea in timp dublu in centru, adica o ora si jumatate. As fi ajuns la 3:30am, ora Londrei, adica 5:30am pentru mine, la destinatie. Orice scurtatura era binevenita. I-am multumit.

La aterizare, am fost martora celei mai frumoase imbratisari. Madalina s-a intalnit cu sotul ei dupa 5 luni. S-au strans in brate tare, tare, iar mie mi-au dat lacrimile de emotie. Rar vezi atata fericire autentica, pe viu, langa tine. M-am imbarcat si m-au intrebat unde e adresa la care sta prietena mea. Era exact in celalalt capat al Londrei fata de unde mergeau ei, dar m-au dus pana in fata casei. Nu m-au lasat sa platesc nici macar parcarea la aeroport, 3 lire!

Am stat de vorba cu ei pe drum despre viata lor acolo si mi s-a parut ca sunt oameni cum rar mai intalnesti. Generosi, isteti si amuzanti. “Suntem la doctorat aici!” si am ras chiar daca eram franta la 2 noaptea. Sotul Madalinei si prietenul cu care sosise erau soferi la Londra. Ne adusesera si suc si Madalina voia sa il iau la pachet daca nu beam atunci. Numai bunica mea si oamenii buni crescuti la tara iti mai pun in traista, asa. Mi-a parut rau ca niste oameni cu atata bun simt au plecat din tara ca sa aiba conditii minime de trai. Exportam nu doar mana de lucru, ci si minti bune si suflete mari. Poate ca la stiri apar romani ca fura sau cersesc, dar eu cunoscusem in noaptea aceea romanii despre care nu scrie nimeni.

Am ajuns si au facut cunostinta cu prietena mea care ma astepta, racita, acasa. Altfel, nici nu as avea dovada ca ingerii mei ar fi existat.

Nu am facut schimb de numere de telefon, nici nu ne stim numele de familie. Nu am nici poza cu ea, desigur. Madalina nu ma va contacta poate pe Facebook sau nu imi va gasi blogul cautand numele meu. Nici eu nu o pot gasi pe ea, desi am ramas cu acest gust amar, ca nu i-am multumit destul, ca nu o s mai stiu ce face, cum se adapteaza in Londra, daca are nevoie de ceva si daca o pot ajuta.

Daca o stiti cumva pe Madalina de 25 de ani din Odobesti care a plecat pe 23 septembrie in Londra, va rog sa imi spuneti. Sa ma ajutati sa o gasesc.

Multumesc!

UPDATE: 17 MARTIE 2017. AM GASIT-O!

Sursa poza strada Londra: Shutterstock