eu nu mai plâng

Eu nu mai plâng. Dar, Doamne, cât am plâns. Am plâns încet, pe furiș, în pernă, ca să nu mă audă nimeni, nici măcar eu, am plâns tare, în hohote, ascunsă în toalete la școală sau la serviciu, de alungam toate pișeceoasele cu urletele mele, am plâns și în public, până cand mi se umflau ochii și, pentru ca nu mă puteam opri, mă îngrijoram și mă gândeam cum ar fi dacă aș merge la spital spunând că nu se mai opresc lacrimile. Mă gândeam că ar râde de mine.

Plângeam când nu-mi ieșea ceva, când scăpam, spărgeam sau vărsam ceva, cand pierdeam ceva, dar mai ales pe cineva. Plângeam de neputință, cel mai des. Și de singurătate, uneori. Și nu era genul de lucru pe care să vreau să-l împărtășesc. Oricum, oamenilor nu le plac plângăcioșii. Se cam feresc de ei pentru ca nu știu ce să le spună și cum să se poarte cu ei. Îi cred slabi și obositori. Poveri. Cel puțin așa a fost în cazul meu: nimeni nu voia să mă vadă plângând, nici măcar când cei care mă făceau să plâng.

Așa că am încetat să mai plâng. Sau cel puțin nu mai vărs lacrimi. Oricum o fâceam doar pentru mine, nu încercam să demonstrez nimic cu asta. Dar până și eu am obosit să mă ascund și să mă simt vinovată pentru asta.

Acum sunt mai puternică. Sau nu. Cred ca sunt mult mai greu de înțeles.

“Sînt genul de om care plînge și se plînge. Iar ceilalți oameni mă iubesc mai puțin pentru asta. Și mi se pare nedrept și-mi vine să plîng. (…)  Am avut nevoie de 32 de ani de viață să-mi recapăt dreptul să plîng.” a scris Prințesa Urbană. Bravo ei. Varsă o lacrimă și pentru mine, te rog!