finalul

Am teminat de citit Jurnalul Annei Frank chiar cand ne intorceam de la Bruxelles, in avion. Desi evident ca stiam cum se termina, am inceput sa plang dupa ce am citit ultima ei insemnare.

Acasa am inceput sa caut pe Internet ecranizari si am gasit si cateva imagini filmate cu Anna Frank si aproape a o puteam si auzi vorbind (in imaginatia mea, sa fie clar). Ma atasasem atat de mult de ea incat, imi spuneam, cu sentimentele astea, daca as fi putut sa ma intorc in timp, si eu mi-as fi riscat viata ca sa o ajut, ca si Kugler, Kleiman sau Miep.

Ma rog, nu despre carte voiam sa scriu, ci despre un gand de atunci: despre cum textele (mai ales jurnalele intime, fie ca sunt pe hartie sau bloguri afisate pe monitoarele noastre), ne fac sa ne apropiem atat de mult sufleteste de autorii lor incat, desi este o relatie unilaterala (autorul nu stie cine il citeste si nici nu dezvolta sentimente de afectiune pentru public), ca cititor il iubesti pe autor ca pe un prieten. Si asta am simtit si eu ca autoare de blog de cateva ori: cand eram plecata in Polonia si necunoscuti imi scriau ca vor sa ma ajute, sa imi trimita pachete, sa imi aduca lucruri de la mama sau ca daca trec pe acolo vor sa ma intalneasca, atunci cand am cazut in cap (la propriu) de pe cal si am scris ca aveam capul bandajat si toata lumea ma intreba cum sa ma ajute, iar ultima oara acum, cand am dat vestea logodnei si oamenii imi scriu mailuri si comentarii cu ganduri frumoase. Va multumesc, chiar daca nu va cunosc.

PS: sper ca blogul asta sa nu aiba totusi un final trist. 🙂