Prietena mea cea mai bună a fost, în copilărie, Oana. O fetiță blondă cu ochi albaștri și plină de energie. Vecina mea de la etajul al optulea era mai mică decât mine cu un an și avea același chef de a juca elasticul, de a sări coarda și, mai târziu, de a completa oracole, ca și mine. Făceam picnicuri pe scara blocului, ne jucam cu liftul – spre disperarea vecinilor, probam rochiile și pantofii mamelor noastre când eram singure acasă. Ne certam și ne împăcam de trei ori pe zi. Eram zilnic amândouă cu cheia de gât, în parcarea din spatele blocului. A fost suficient ca să se lege între noi o prietenie strașnică, să ne promitem că vom ține legătura toată viața și să ne imaginăm că și copiii noștri ar urma să fie prieteni. Dar imediat ce timpul nostru liber nu a mai fost limitat de proximitatea blocului, iar în peisaj au apărut și alte persoane pe lângă copiii din bloc, prietenia noastră s-a stins.
Pe la 12 ani mi-am dat seama că, de fapt, nu am nimic în comun cu Oana, deși era o fată minunată. Mie îmi plăcea să citesc cărți și ziare pe care le cumpăra mama, scriam zeci de pagini zilnic, jurnale și romane pe care nu le-am publicat niciodată, îmi doream să învăț cât mai multe limbi străine, mă străduiam cu meditații la engleză și franceză și uitându-mă la posturi bulgărești, și nu împărtășeam pasiunile astea cu ea. De fapt, nu vorbeam despre asta, nu împărtășeam nicio pasiune și cred că nu ne cunoșteam foarte bine. Fiecare a descoperit o lume nouă la școală și în alte cercuri, făcând sport, de exemplu, și probabil fiecare și-a găsit prieteni cu care rezona mai bine. La un moment dat familia Oanei s-a mutat din bloc. S-a întâmplat foarte repede. Nici nu ne-am luat la revedere, nu știu ce face acum și nu reușesc să o găsesc pe Facebook.
Prieteniile din adolescență: noi versus ei
Nici prieteniile mele din adolescență nu au fost mai profunde. Cu majoritatea nu făceam decât să vorbesc despre banalități și, mi-e jenă acum, deși pare o etapă firească la o anumită vârstă, să bârfesc. Era modul nostru de a ne lega unii de alții, având secrete despre ceilalți: ce prostii au zis, ce urât s-au purtat, ce oribil s-au îmbrăcat. Debitam o grămadă de prostii, poziționându-ne în aceeași tabără. Eram noi versus ei. De făcut ceva împreună, nici vorbă.
Prieteniile cu profunzime nu se sting în timp
De la puțini prieteni din copilărie simt acum că am învățat ceva sau că am împărtășit mai mult decât niște împrejurări: ne aflam în același timp, în același loc și aveam aceeași vârstă.
Probabil cei cu care chiar am vorbit despre cine suntem, ce vrem, cu care am pus cortul la munte sau la mare, cu care și acum aș putea vorbi despre orice, sunt cei cu care am făcut voluntariat, ani de zile. Chiar aveam lucruri în comun și cred că și dacă ne-am fi cunoscut în altă perioadă sau în altă țară, tot ne-am fi apropiat.
Fără relații profunde este imposibil să fim fericiți
Ca adult, am început să analizez relațiile mele cu cei din jur abia când am constatat cât de mult ele îmi influențează starea generală, fericirea. Cu unii, orice întâlnire îmi făcea rău: mă epuiza, mă enerva, mă făcea să mă simt anxioasă, nesigură. Cu alții, interacțiunile îmi dădeau energie, inspirație, mă făceau să zâmbesc. De la unii simțeam că învăț, iar în cazul altora simțeam că eu sunt de ajutor, că le dau răspunsuri, idei sau o direcție. Activitățile comune, sportul sau orice alt hobby, au devenit structuri de rezistență pentru unele relații de prietenie, imposibil de întreținut doar cu „ce ai mai făcut?”.
Am început să vizualizez în ultimii ani din viața mea că relațiile de prietenie între adulți, la fel ca și relația cu copilul meu sau cu iubitul meu, au nevoie de o viziune și un scop comun. Acest sense of purpose poate fi sentimentul de dezvoltare personală – creștem împreună, ne facem bine unul altuia, învățăm unul de la altul, sau scopul comun – împreună vrem să ne dedicăm unei cauze caritabile sau vrem să călătorim prin toată lumea sau să practicăm un sport, de exemplu.
Aș vrea să fie clar, când citiți aceste rânduri, că nu încerc să găsesc o rețetă a prieteniei, ceva ca o dietă minune care promite imposibilul – cum să slăbești 2 kilograme pe zi!!, ci teoretizez ceea ce trăiesc, pur și simplu. M-a ajutat aceasta procesare a informației pentru a depăși un sentiment de singurătate, pe de o parte, când aveam impresie că prietenii mei nu mă înțeleg de fapt, dar și unul de vinovăție, când constatam că evit prin orice metodă să revăd un prieten cu care nu mai am de mult timp ce vorbi.
Prieteniile ca rochii de mireasă – azi îți plac la nebunie, mâine ți se par expirate?
La prima mea căutare pentru rochii de mireasă, am găsit un model care mi-a plăcut și mi s-a părut că mă reprezintă. Astăzi, aceeași căutare m-ar face să aleg cu totul altceva. Înseamnă că prima rochie era aleasă greșit sau, dimpotrivă, că astăzi am gusturi mai proaste? Aș zice că niciuna, nici alta. Evoluăm și ne raportăm zilnic la altă realitate. Prieteniile trebuie resetate, se consumă și se „aruncă”? Nu, dar și ele evoluează, au o viață proprie, iar rezultatul poate arăta în multe feluri.
Prieteni confidenți,
Prieteni pe care poți să îi suni la orice oră, pentru orice, ca să te ajute să te muți, pentru că ai pană la mașină, pentru că ești în carantină și vrei să îți aducă la ușă nu-știu-ce,
Prieteni cu care mergi la Electric Castle,
Prieteni cu care poți discuta despre profesia ta și problemele legate de muncă,
Prieteni cu care faci sport sau te joci,
Prieteni care au copii cu care se joacă copiii tăi,
Prieteni cu care te vezi foarte rar, dar parcă nu v-ați văzut de o zi,
Prieteni alături de care te simți mai puternic.
Tu îi ai pe toți?
Foto: Daniel Udrescu
No Comments