E plină lumea de nebunii, de nebuni și de nebune. Și tocmai de-aia, dacă ar fi să vadă fii-mea ce înseamnă să fii un om sănătos la cap și, mai precis, o femeie mișto, aș vrea să vadă asta privindu-mă pe mine. Da, știu, nici eu nu-s de pus în manual, dar se poate și mai rău, vă zic eu.
De exemplu, nu aș vrea să cumpere tot ce există pe piață ca să se „îmbunătățească”. Nu, de fapt nu aș vrea să creadă că are nevoie să se îmbunătățească. Chestii care hidratează, hrănesc, întind, strâng, revitalizează, vopsesc, ascund, parfumează. Fucking hell, ce mă bucur că nu am prins de mică această industrie care te sapă pe interior. Sunt puține lucruri bune de spus despre a fi născută în România în anii ’80 și ăsta e unul dintre ele. Erai cum erai și te obișnuiai cu asta, chiar dacă nu-ți convenea. Imaginați-vă o lume fără telefoane mobile, fără silicoane și fără buze umflate. Exaaaact, pare imposibil, nu? Dar era realitatea noastră. Sau poate că mai mult decât ce vedeai în vitrine, erau mamele noastre care se dădeau cu o cremă și cu un ruj și știau să aibă stil și să fie mișto în haine croite de ele, după tiparele din reviste.
Eram deja mare și destul de acomodată cu trupul meu, ca să zic așa, când pe piață apăreau toate produsele astea care te zăpăcesc de cap. Cred că dacă mă nășteam 3 ani mai târziu, acum aș fi avut cel puțin o operație estetică și o tulburare alimentară. Indiferent unde te naști, cine ești, cum ești crescut, mediul e din ce în ce mai toxic. Așa că fac tot ce pot să îi arăt că a fi fericit ține destul de puțin de mediul exterior. Iar a fi frumoasă ține foarte mult de asumare și de îngrijire, nu de „mascare”.
Și totuși, m-am întrebat eu, când a început să îmi placă de mine?
Oare când un anumit băiat mi-a spus că îi place de mine?
Când mama mi-a spus că e mândră de mine sau când la școală am luat note mari?
Când am devenit mireasă sau mamă?
Când am slăbit și arătam mai mult ca fetele care prezintă haine pe magazine online?
Când m-am machiat atât de frumos încât am primit sute de inimioare pe net?
Doamne ferește, mie nu mi-a plăcut niciodată de mine. Mi-am dorit să mă placă alții, așa cum probabil ne dorim toți. Șoc!
Am stat și m-am gândit mult: Mi-a plăcut vreodată cu adevărat de mine? Îmi place acum!? Am 39 de ani. Am multe regrete și mi-e ciudă că n-am apreciat ce am avut când ar fi trebuit.
Parcă m-am urcat într-un tren panoramic și am adormit după 5 minute. Când m-am trezit, ce să vezi, eram deja la destinație. Nu-ți dă nimeni banii înapoi și mai ales nu-ți dă nimeni timpul înapoi.
Poate nu e atât de tragic… Au fost și sunt momente în care mi-a plăcut de mine cu adevărat, dar nu era nimeni în jur să mă vadă. Deloc glamorous, greu de pus în ramă, imposibil de „like”-uit.
De exemplu, a fost atunci când nu mi-a fost frică să dorm singură. Nu râdeți, până recent m-a chinuit o spaimă greu de descris de a fi singură în casă noaptea.
A mai fost atunci când am decis că pot să o iau de la capăt. De câte ori ar fi nevoie. Chiar dacă mi-era foarte, foarte frică.
Concret, a fost când m-am angajat la ProTV, deși era un proiect nou, cu o echipă nouă și nu părea cea mai sigură alegere. Când mi-am dat demisia zicând „văd eu ce va urma”, când am produs emisiunea mea, când am luat-o de la capăt cu PR-ul, când am renunțat la clienți chiar dacă aș fi avut nevoie de bani – pentru că banii nu înseamnă totul. (Și totodată nimic nu e pe gratis, nu?) Când am divorțat, deși mi se părea cel mai mare eșec pe care îl pot trăi. Când am luat-o de la capăt lângă Alex.
Când am putut să fac rău cuiva care m-a rănit și am ales să nu o fac.
Când aș fi putut să nu fac nimic, dar în schimb am ajutat.
Când m-am iertat, într-un final, deși niște greșeli pe care le-am făcut m-au ținut multe nopți trează.
Când m-am înscris la EMBA, deși știam că îmi va fi greu. Și de câte ori mă apuc să citesc, să caut informații, să mă gândesc, să scriu la teme, deși aș putea să deschid televizorul. De câte ori am vrut să învăț ceva nou, deși mi-e lene și mi-e somn și mă simt în fiecare seară de parcă ar fi terminat un ultra-maraton și vreau doar să zac.
Când am intrat într-o încăpere cu capul sus și cu zâmbetul pe buze, deși nu eram cea mai frumoasă de acolo, dar tocmai – viața asta nu e un concurs de frumusețe și prea des uităm asta. De fapt, viața asta nu e un concurs.
De câte ori gătesc ceva din tot sufletul meu și nu comand mâncare.
De câte ori NU COMAND ceva ce îmi promite să mă facă să arăt mai bine sau să mă simt mai bine. Pentru că îmi reamintesc uneori că nu am nevoie de ceva din exterior ca să fiu mai bine, ci doar să mă plac mai mult. Și încerc.
Și nu știu când au fost primele sentimente de „plăcut de mine”, dar senzația este că mereu au fost acolo. Dar nu destul de puternice. Și nu destul de des. Și cu toate astea, aș vrea să fiu un exemplu. :)) Măcar recunosc.
PS: Am pus articolul ăsta în categoria „iubesc” pentru că încerc să mă iubesc pe mine.
13 Comments
Bear
27/07/2023 at 7:27 PMCe fain ai scris! Îți doresc să-ți placă de tine nonstop și, mai ales, să ai în jur oameni de care să-ți placă aproape la fel de mult. 🙂
andressa
28/07/2023 at 1:28 PMMulțumesc! ❤️ Asta cu plăcut nonstop pare o țintă greu de atins, dar măcar des, cât de des, asta aș vrea!
Dana Elena
27/07/2023 at 9:52 PMMa bucur ca ai revenit pe blog! Eu implinesc 37 de ani in septembrie, perioada asta peste 30 de ani imi pare destul de complicata dar si frumoasa. Bafta la master si sper sa iti placa de tine din ce in ce mai mult.
andressa
28/07/2023 at 1:27 PMIncerc să mă țin din nou de scris. Devine mai greu cu timpul, mi se pare ca viața offline este atât de bogată încât pentru ce facem online nu prea ne mai găsim timp. Poate mulți simt că e invers, că e greu să lase ecranele și butoanele, dar eu una fac un efort să stau pe aici, pe social media. 🙂
Multumesc că mi-ai lăsat comment. Te pup!
Cristina
28/07/2023 at 3:24 PMWe are what are. Ma inseniseaza putin sa vad ca si alte femei de varsta mea au acelasi ganduri. Desi eu am 35, mi scuzi :-))) de ziua mea de nastere am plans mult si zgomotos, am anulat toate palnuri pt ziua aia si nu am raspuns la niciun tel sau mesaj. Seara deja imi era mai bine si ma gandeam, ce proasta sunt ca astept tot anul sa fie ziua mea, sa fac aia si ailalta, sa imi iau nu sti ce, si cand e chiar ziua mea, eu am o criza existentiala :-))
Asa ca in secret ma rog sa nu sucombez pana in februarie si sa nu mai fac niciodata ce am facut la 35. Si in general sa nu ma mai apuce panicile varstei pt ca la vita e bella.
Te pup, esti un wonder women real si misto de tot!
andressa
28/07/2023 at 7:03 PMHei, multumesc, ce simpatica esti! Eu nu am crize existentiale de ziua mea, dar încep să resimt o presiune de a avea „o zi specială” și îmi displace. Încep să am dorința de a mă ascunde undeva de ziua mea, nu îmi place atenția. Cred că e un mod de a nu accepta că trece timpul, corect? :)))
Complicat cu panica legată de vârstă mai ales când simți că a luat-o corpul înaintea minții, că arăți altfel și te dor chestii, dar îți dorești încă aceleași lucruri și ai vrea să te distrezi la fel. 🙂
Cristina
28/07/2023 at 3:25 PMIn apararea mea, scriu de pe telefon asa va rog sa imi scuzati toate greselile de ortografie si de graba. Nu sunt o agramata de 35 de ani, crede-ma 🙂
AskAi
02/08/2023 at 3:17 PMExcelent articol! Pare si cunoscut, nu-i asa? 😊 Acest articol m-a facut sa reflectez la cat de mult ne lipseste increderea in noi si cat de mult contribuie acest lucru la pierderea identitatii personale. Ne complacem atat de mult in critici, incat uitam ca ne putem aprecia si accepta asa cum suntem. Respectul pentru tine insuti este primul pas catre o viata fericita si plina de implinire. 🙆♀️
Ionela85
04/08/2023 at 8:30 AMCred ca ni s-au sincronizat ciclurile, fata, asa bine le zici! ❤️
Bounegru Iulian
06/08/2023 at 8:06 PMFoarte frumos articol!
Anca
08/08/2023 at 12:29 AMM-ai pe suflet cu acest articol!
Este greu să te iubești într-o lume toxică, unde standardele de frumusețe sunt mereu atât de nerealiste. Aș vrea să învăț și eu cum să mă accept așa cum sunt si cu alea catea kg in plus. Mulțumesc pentru inspirație! 😘
Mogu
12/09/2023 at 10:36 AMUn articol minunat despre cum poate fi o exercițiu dificil să îți înveți cum să te porți cu dragoste și înțelepciune față de tine însăți. Concluziile la care ai ajuns sunt extrem de inspiratoare și m-au făcut să-mi doresc să fac același lucru în legătura cu viața mea. Sfatul meu este să nu renunți niciodată și nu ezita să fii tu cel care definește ce înseamnă frumusețe și fericire.
TrustLink
29/03/2024 at 2:09 PMFii-mea, viseaza sa ajunga candva bloggerita si cred ca e absolut normal in lumea in care traim. Se uita mereu la mine si cum ma machiez si cat de colorata ma imbrac si la cate alte femei cu parul colorat si cu tatuaje, care reprezinta cea mai noua moda si care arata foarte ‘sa ma declar femeie misto!’
Da, lumea este plina de nebunii si de nebuni si de nebune. De multe ori, ne pierdem in dorinta de a ne imbunatati si de a fi mai frumosi, uitand de adevarata frumusete care vine din interior. Este adevarat ca moda si tehnologia ne-au adus unele avantaje, dar ne-au facut si mai ingaduitori cu noi insine si mai pretentiosi cu aspectul nostru. Este important sa constientizam ca adevarata fericire nu vine din aspectul nostru fizic sau din dorinta de a impresiona. Bucuria vine din asumarea de sine si din iubirea de sine. Fiecare om este unic si nu trebuie sa ne comparam cu altii sau sa ne schimbam pentru a fi acceptati.