IUBIM

Iubitul tău te înșală… cu tine. Și e vina ta.

Multe femei sunt mincinoase. Pentru că se mint singure că sunt altcineva. 

Ele se întreabă: cum își dorește el să fie iubita lui?

Sexy, frumoasă, mereu aranjată. Să se trezească la fel de strălucitoare cum apare în pozele de pe Insta. Să vorbească puțin, iar când spune ceva, să înceapă: “Da, iubitule.” Să îi placă și ei ce îi place lui: să se uite la meciuri sau la curse de Formula 1, să meargă pe bicicletă sau să pescuiască. Să gătească excelent, să țină casa curată, adică să strângă după el întruna, să facă copii frumoși, născuți ușor, ca un sughiț, apoi să aibă grijă de cei mici și adorabili în liniște, fără pretenții. Să stea acasă, consumând puțin, alăptând și spâlând, mereu zâmbitoare, mulțumită și dornică de sex.

Asta este perfecțiunea pentru ei. Ca noi să nu fim umane.

Și pentru că noi, femeile, credem că asta își doresc, încercăm să ne prefacem că întruchipăm acest personaj imaginar.

Ne sacrificăm zeci de minute mascând trăsăturile care ne-ar depuncta în fața lui. Ne trezim mai devreme ca să ne intrăm în rol. Ne punem straturi peste straturi pe față, uneori chiar și dacă stăm numai în casă și numai el ne vede. De la machiaj, ajungem la gene false, acid hialuronic în buze, silicoane în sâni. De înfometare nu mai vorbesc. Nu doar că ne vopsim părul, ci îl întintinem sau îl ondulăm, îl prinzem într-un fel în care arată bine, zice el, chiar dacă ne încurcă. Ne alegem hainele astfel încât să pună în evidență ce îi place lui: picioare, fund, sâni. Ne strângem abdomenul în body-uri remodelatoare, ne sugrumăm sânii în sutiene push-up, ne chinuim picioarele în pantofi cu toc.

Ne ascundem oboseala cu cafele, energizante, pastile. Ne ducem insomniile tot cu pastile și ne mascăm cearcănele cu fond de ten. Și o luăm iar de la capăt.

Zâmbim când ne vine, dar și când ne vine să urlăm. 

De ce ne-o fi atât de frică să ne arătăm așa cum suntem? Cine și când a reușit să ne convingă că adevărata noastră fire, dar și înfățișarea necosmetizată ar speria pe oricine?

Am fost și eu așa. Mi-era teamă să nu îl supăr. Nu voiam să recunosc că alte lucruri mă încântă pe mine decât pe el, că multe altele mă deranjează.

Eu abia acum am reușit să îmi asum cine sunt și cum sunt. Fără să merg pe vârfuri, fără să mimez nimic, fără să mă prefac că nu vreau niciun fel de ajutor. Crizele de furie, oboseala afișată, sinceritatea mea sunt filtre valoroase: îmi rămân alături oamenii care chiar rezonează cu mine.

Acum ceva timp, gândeam altfel: în relația de cuplu, mă străduiam să fiu cea pe care credeam că el o dorește. Bietul de el, nici nu avea ocazia să se apere, să îmi spună dacă mă place sau nu așa cum sunt, nu mă cunoștea prea bine.

Frânte de oboseală, frustrate și neînțelese, ne declarăm la final nefericite.

Noi nu zicem nimic când greșesc, că așa sunt băieții, nu comentăm nici când e așteaptă să facem totul singure, ca o a doua slujbă.

Ne găsim la mii de kilometri distanță de iubitul pentru care am făcut tot ce am putut să ne placă. Dar parcă… nu ne iubește. Păi, cum ar putea? Nici nu trebuie să ne părăsească pentru a fi nefericite, ne transformăm singure viața într-un iad.

Partenerul nu te poate iubi și înțelege dacă nu te cunoaște. El iubește personajul pe care îl jucăm.

E iubește de fapt o altă femeie: cea care pretindem că suntem. 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

%d bloggers like this: