Spovedania unei femei de 32 de ani care isi cauta inca drumul

Iertati-ma, va rog, ca pana acum nu am invatat sa spun ce vreau. Mi-am dat seama la 32 de ani ce poate trebuia sa stiu de la 3. Sa spun ce imi place si ce nu. Sa plang cand mi-e frica, sa rad cand ma amuz, sa cer o imbratisare cand ma simt singura. Tarziu, dar am ajuns sa cred ca acum stiu sa o fac.

Iertati-ma, va rog mult, ca v-am ascuns cine sunt. Cei care ma cunosc stiu doar o parte din mine pentru ca mereu am crezut ca a te arata tot este o mare greseala. Ca a fi vulnerabil e o slabiciune. Ca nu e bine nici sa ma plang, nici sa spun “nu stiu” sau “nu pot”. Acum va spun adevarul: nu stiu multe, nu pot multe, am nevoie de multe, asa sunt eu.

Iertati-ma, va implor, daca nu v-am ajutat destul. In viata, mi s-a spus adesea, trebuie sa lupti, sa iti vezi de drumul tau, sa ceri ceva in schimb cand faci un lucru bun. Viata e o junga, tot auzeam. Si eu am crezut. Dar am ajuns la 32 de ani sa mi se pare ca traiesc de fapt intr-o poveste cu fiinte fermecate in care orice e posibil. Ce nu credeam cand eram copil, cred acum. Orice vis se poate indeplini, oricine merita ajutat, orice efort va fi rasplatit. Abia acum cred.

Iertati-ma, daca puteti, pentru ca nu am stiut sa spun “da” doar cand am vrut, sa lupt mereu pentru ce am crezut, ca am acceptat sa fac lucruri pentru ca asa credeam ca se asteapta lumea, pentru ca am spus “nu” cand mi-era frica sa o iau de la inceput. Acum nu imi mai e frica.

Iertati-ma daca nu stiu sa fiu cea mai buna prietena, sotie, mama, fiica, colega, vecina, bloggerita.

La 32 de ani sunt mai constienta ca niciodata ca inca invat sa fiu om si nu orice om, ci eu, doar eu, asa cum vreau eu.

Iertati-ma daca v-am dezamagit. Eu incerc in fiecare zi sa ma iert si sa fiu un pic mai buna.