3 zile de singurătate m-au schimbat. Trecutul meu, povestea mea

Eu nu am stat niciodată singură. Niciodată, niciodată. Crescută de o mamă singură foarte dedicată, fix în București unde am făcut liceul și facultatea, nu am avut nevoie să mă mut. Asta m-a făcut să îmi fie frică și de umbra mea însă. Noroc că tocmai m-am vindecat. Iată cum.

Într-un apartament de două camere din cartierul Iancului, am stat cu mama și am împărțit cu ea dormitorul până pe la 14 ani. Aveam un pat uriaș, doi pe doi si ceva, ar fi încăput încă doua mame si doua fiice în el. Fusese cândva patul părinților mei, dar a rămas numai și numai al meu atunci când am devenit adolescentă și mi se părea că toți și toate mă sufocă. Lumea mea devenea din ce în ce mai mare și aveam nevoie de spațiu să mă desfășor.

Era întuneric și tare liniște în dormitor pentru că geamurile lui dădeau spre balconul închis cu geamuri de un meșter priceput, înalt și cald, Nea Fane, iar în balcon rămâneau toată lumina nedorită și toate zgomotele intersecției aglomerate. Balconul mare cât sufrageria devenise un mare depozit, cu zeci de perechi de pantofi pe care nu le mai purtam și primele mele caiete, cărți și jurnale pe care mama nu se îndura să le arunce. În balcon nu ploua și nu ningea. Iar in camera mea era cald și bine, protejată de marele balcon.

Exilând-o pe mama în sufragerie, m-am baricadat în camera mea unde dormeam, mă distram, scriam sau lucram. De câteva ori încercasem să fumez și aveam impresia că mama nu își da seama. Pe un birou negru, lângă pat, am avut și primele mele mele computere, Pentium 2 și 3, iar sus, pe un suport împușcat în perete, un televizor Goldstar, primul nostru televizor color, care a supraviețuit zeci de ani, cu mult mai mult decât aș fi pariat vreodată. Telecomanda a cedat prima, el niciodată. Doar că ne-am săturat de el într-o zi.

Camera mea, chilia mea

În camera aia întunecoasă și înghesuită dormeam și până la ora 14:00 când aveam chef, în vremuri pe care acum mi le aduc aminte de parcă ar fi fost un film văzut demult. Mă trezea uneori mamaie, care venea să facă de mâncare sau doar conversație. Auzeam cheia în ușă. “Andreuța!”, se auzea mai apoi timid, ca să nu mă trezească în caz că dormeam, dar mereu mă trezea. Mă enervam rău, de parcă aș fi știut deja că într-o zi voi dormi doar 6 ore pe noapte și trebuia să contabilizez cât mai multe ore de somn. Ea spăla farfuriile mele murdare abandonate în chiuvetă și făcea tocăniță, veșnica tocăniță de cartofi pe care o găseai în frigiderul nostru 5 zile din șapte. Era tare bună.

Seara stăteam cu mama de vorbă, ca cele mai bune prietene. După ce ea se culca, se făcea liniște în casă, iar eu mai rămâneam trează în camera mea, în patul meu imens, citind sau scriind. Uneori scriam SMS-uri unor băieți care nu mă iubeau cât îi iubeam eu pe ei, alteori scriam pe blog. În camera aia, acum 12 ani, am început blogul ăsta. Postam mai ales noaptea, numai la miezul nopții ideile mele prindeau formă, atunci eram cel mai sinceră.

Mi-era frică să dorm singură în casă

Într-o vară m-am întors de la o conferință a ONG-ului în care făceam voluntariat cu o zi înaintea mamei mele care plecase la munte în același timp cu mine. Eram elevă la liceu. Atunci mi-am dat seama că este prima noapte de când m-am născut pe care ar trebui să o petrec singură în casă și că nu sunt în stare de asta. Mi-era rușine. Nu înțelegeam ce mi se întămplă, ce simt. Am încercat să adorm și am reușit foarte greu, agitată, abia după 3 diminteața, frântă, cu toate luminile din casă aprinse. Am dormit iepurește, înspăimăntată de liniștea din casă.

Nici când eram plecată cu bursă Erasmus nu locuiam singură. Iar când l-am cunoscut pe Țestos, actualul iubit&soț, m-am mutat cu el. De câte ori el a lipsit de acasă cu treburi, pentru mine noaptea a fost un coșmar. În loc să adorm, eram din ce în ce mai trează, atentă la zgomotele din vecini, tresărind la fiecare mașină auzită pe stradă, la fiecare lătrat în depărtare. Am stat trează, terifiată de gândul că nu sunt în siguranță, chiar și până la 5:00. După 2-3 ore mă trezeam.

La finalul lunii august, urma să fiu singură acasă pentru câteva zile iarăși și îmi propusesem să plec cu rucsacul în spate prin Europa. Curios, să dorm singură într-un hotel nu m-a speriat niciodată. Aveam planuri să văd Germania sau sudul Franței, să vizitez prieteni mutați în Luxemburg sau Norvegia. Mă imaginam bând beri albe cu blonzi necunoscuți la terase modeste, cu mese așezate pe piatra cubică dispusă impecabil în piața centrală a unui orășel liniștit.

Până la urmă am decis să stau acasă cu demonii mei, să îi înfrunt, să mă împrietenesc cu ei, să aflu ce vor și să îi conving să plece, ca pe Poton, djinnul care întruchipează depresia post-partum în biografia lui Elif Shafak, Lapte negru.

Cărțile lui Elif Shafak m-au salvat

În trei zile am citit trei cărți: “Cele patruzeci de legi ale dragostei”, “Onoare” și “Bastarda Istanbulului”, toate de Elif Shafak pe care aș vrea să o cunosc personal, să-i strâng mâna.

În fiecare seară, am ascultat doar vocea mea în gând. Atât. Stăteam seara în pat, cu o veioză aprinsă și toate celelalte lumini stinse, cu geamul dormitorului larg deschis. Mi-au intrat cărțile în toți porii, m-am transformat în trei zile ca alții în 3 ani.

Cele patruzeci de legi ale dragostei de Elif Shafak

În prima seară petrecută singură, am savurat romanul “Cele patruzeci de legi ale dragostei”. Există două fire narative în carte, iar eu mă simțeam ca cel de-al treilea. Ella, personajul feminin pe care îl cunoaștem la început, căsătorită de vreo 20 de ani și nefericită de foarte mult timp, plutește deasupra vieții ei ca și cum s-ar uita la un film plictisitor căruia vrea totuși să-i vadă finalul. Soție și mamă a trei copii, pasionată de gătit și membră a unui club de bucătari amatori, se simte singură, singură, singură. Ea devine colaboratoarea unei editoruri și citește un manuscris denumit Dulce Blasfemie. Acesta e al doilea fir narativ, povestea unui derviș pe nume Shamz din Tabriz care își caută un tovarăș, un învățat căruia să împărtășească filosofia sa înainte de moarte, și reușește când îl întâlnește pe Rumi, persanul care urma să devină poet în urma acestei prietenii. E ficțiune bazată parțial pe fapte și personaje reale, o dramatizare reușită.

Dacă primul fir narativ e mai slăbuț, povestea de dragoste a Ellei este povestită mai superficial și cam neverosimilă, dintr-un singur unghi (sau poate spun asta pentru că sunt de un cinism care îl depășește pe al Ellei!), totuși povestea prieteniei lui Shamz cu Rumi este senzațională (scrisă din perspectivele mei multor personaje). Doi oameni de același sex, unul asexual și altul hetero, căsătorit și cu copii, leagă o relație platonică ce se ridică deasupra tuturor relațiilor de până atunci. O relație intelectuală pe care Rumi nu ar fi putut-o avea cu o femeie în vremuri în care ele nu erau lăsate nici să învețe să citească. Felul în care doi oameni se pot ajuta și inspira reciproc m-a tulburat. Așa ar trebui să fie toate relațiile din viețile noastre, să miște ceva în noi.

Dacă de obicei mă feream să văd singurătatea mea, dând televizorul tare, aprinzând luminile, vorbind mult la telefon, de data asta, m-am scufundat în singurătate. Deși Ella se simțea singură în casa în care mai dormeau 4 persoane, în patul în care mai dormea un bărbat, eu m-am simțit prima oară în viața mea aproape de oamenii care nu erau nici măcar în oraș cu mine. Shamz din Tabriz m-a liniștit cu filosofia lui despre iubire, l-am și visat în noaptea aceea, impresiomată de lecțiile lui despre dragoste lui și cu gândul la Spinoza îmi spuneam în vis că trebuie să ne iubim, că suntem ca degetele aceleiași mâini. Eram zen și în vis și în realitate. Reușisem.

Am dormit bine, de la 1:00 la 8:00, prima oară când reușeam să dorm singură. Abia așteptam să mai citesc.

Onoare de Elif Shafak

A urmat apoi “Onoare”, povestea unei crime de onoare, o descriere întinsă pe 3 generații. Un roman despre etichete, despre nefericirea oamenilor care nu sunt lăsați să-și urmeze visul, liberi să umble pe străzi, dar lăsați fără puterea de a-și alege destinul, chinuiți și izolați ca prizonierii unei temnițe întunecate. Nefericirea asta e dictată de alinierea la tradiții. Prinși în lanțuri ca reguli stricte despre cum trebuie să fie soțul sau soția ta, despre ce ai voie și ce nu ai voie să faci sau să spui, cu decizii dictate de alții, fie de tați sau soți sau de obiceiuri respectate de multe generații, oamenii nu își pot trăi viețile, nu pot ridica ochii din pământ, nu pot crea sau gândi dincolo de frustrarea de nu face ce simt. Acestă nefericire le consumă toată energia.

Nimic bun nu iese din acest tradiționalism. Un roman shakespearian, în care toate destinele se încheie tragic, sinucideri, crime, oameni care nu-și găsesc direcția, motivația: respiră, dar nu-și trăiesc propriile vieți. Aș zice că este o carte despre libertate, în primul rând, și abia apoi despre o crimă de onoare. Am rămas cu gândul la ușurința noastră de a fi într-o lume în care ne bucurăm de multe drepturi, lucru firesc de care nici nu mai suntem conștienți. M-am simțit liberă. Și liniștită.

În a doua noapte am dormit mai puțin totuși, încărcată cu durerea personajelor din roman. M-am foit încercând să-i salvez pe toți.

Astfel, ziua eram la volan, conduceam o mașină împrumutată, și seara citeam. Și beam un pahar de vin roșu. Mă simțeam stăpână pe viața mea.

Bastarda Istanbului de Elif Shafak

Ultima seară a fost a “Bastardei Istanbului”. Un roman complex, cu multe personaje feminine, o carte rebelă despre o rebelă, un volum din care poți reda sute de citate excepționale.

“Ways of loving from a distance, mating without even touching-Amor platonicus! The ladder of love one is expected to climb higher and higher, elating the Self and the Other. Plato clearly regards any actual physical contact as corrupt and ignoble because he thinks the true goal of Eros is beauty. Is there no beauty in sex? Not according to Plato. He is after `more sublime pursuits.’ But if you ask me, I think Plato’s problem, like those of many others, was that he never got splendidly laid.”
― Elif Shafak, The Bastard of Istanbul

“If you have no reason or ability to accomplish anything, then practice the art of becoming.
If you have no reason or ability to practice the art of becoming, then just be.
If you don’t have any reason or ability to just be, then endure.”
― Elif Shafak, The Bastard of Istanbul

În carte plutește mereu un aer mistic, rațiune, dar și multă superstiție, ba chiar un personaj aparent excentric se dovedește a avea puterea de a afla secrete din trecut cu ajutorul djinnilor. Trăiesc în pace, sub același acoperiș, modernul și tradiționalul, rațiune și superstiție, iar în paginile cărții găsim o armeancă și o turcoaică vorbind despre genocid, trecut și viitor. Două tinere diferite, una măscută în SUA, alta în Istanbul, dezbat identitatea națională și nu află cât sunt de asemănătoare de fapt, ba chiar și înrudite. O lecție fină de toleranță de la Shafak.

Asta a fost pentru prima ultima picătură din paharul fericirii mele. Am stat singură ca un călugăr în chilia lui și m-am apropiat, ca și el, de Dumnezeul meu, dacă ne gândim că Dumnezeu e în fiecare dintre noi, e iubire, o lumină pe care trebuie să o găsești și să o întreții. Am găsit lumina mea.

Cred că am reușit că mă împac cu mine însămi așa cum nu am putut nici îmbătându-mă, nici plângând, nici mergând la psiholog, citind despre dezvoltare personală, anxietăți și psihologie. M-am desfătat cu cărți bune și m-am gîndit mult, profund, la mine și la alții, la eu și la celălalt, am depășit o fază de teamă de mine, de singurătate, de întuneric, de necunoscut, nu doar frica de a dormi singură în casă.

După acele cărți am trecut la Ucenicul Arhitectului.

De câte ori povestesc despre mica mea revoluție unei prietene, aud același răspuns: “Și mie mi-e frică să dorm singură în casă.”

De ce oare ne-o fi atât de frică de noi însene?

Poza mea e făcută de Dan Udrescu.
Port hanorac Ioana Ciolacu disponibil la Band of Creators.