TRAIM

Întâlnirea care ar fi putut să îmi schimbe viața

Aș fi putut fi milionară. Aș fi locuit în Florida acum, probabil.

Când aveam vreo 22-23 de ani blogul meu era foarte citit și adesea oameni curioși mă căutau și mă invitau la un suc. Unii voiau să îmi propună colaborări, deși nu le era clar încă în ce fel pot eu să îi ajut cu blogul în activitatea lor, dar simțeau ei ceva, că e în creștere fenomenul, voiau să se urce în trenul ăsta spre viitor, așa că îmi propuneau să fac reclamă produselor lor. Alții voiau să mă angajeze. Ăștiau erau mulți. Doar că eu nu voiam încă să mă angajez, eram studentă, lucrasem deja part-time sau încă lucram, așteptam să dau licența înainte iau o slujbă mai serioasă. Mai erau și unii care voiau să mă agațe. Dar unul nu a vrut ceva anume, voia să construim împreună.

Un puști cu câțiva ani mai mic decât mine, ceea ce m-a făcut la vremea aceea să îl cam desconsider – „Ce vrea puștiul ăsta de la mine?!” – m-a chemat la o bere și a zis: „Știi, mie îmi place ce faci, cred că ești talentată și putem construi ceva mișto împreună. Hai să găsim oportunități, să cucerim lumea.”

N-am înțeles nimic. Adică cum? Zi ce vrei, precis. Nu eram capabilă să înțeleg viziunea lui. Eu eram un om cu o gândire mai mică. Deși el avea doar 19-20 de ani, acum îmi dau seama că era mai matur decât mine. Mi s-a părut că îmi pierde vremea și nu am prea ținut legătura cu el, deși el a încercat să povestească despre diverse idei de-ale lui.

Câțiva ani mai târziu, am aflat că a pus pe picioare o afacere și că a vândut-o unei companii mai mari, iar apoi a investit banii într-o altă afacere și s-a mutat într-o altă țară din Europa. Mișto, m-am gândit eu, amintindu-mi de întâlnirea noastră. Fiecare pe drumul său, mi-am spus. Și eu eram mulțumită de parcursul meu, dar eram angajată, aveam un program de la 9 la 20 și nu simțeam că îmi ating potențialul maxim. Peste alți câțiva ani, am aflat că iar a vândut startup-ul, la o sumă imensă, și a pus bazele altuia, de data asta în SUA. Îi merge și acum, e bine mersi, parcă are și o familie, trăiește visul american presupun.

Din toată povestea asta, eu am învățat ceva. Mi-am dat seama că uneori nu e vorba despre 1+1 fac 2, despre hai să semnăm acest contract, hai să îți dau 100 de lei, hai să ceva-concret. De multe ori este vorba de un sentiment de încredere și camaraderie pe care ți-l dă un om cu aceeași viziune. Este un leap of faith, cum zice englezul, hai să vedem ce s-ar putea întâmpla. Un risc de a fi dezamăgit, dar și o posibilitate de a face lucruri mărețe.

Nu știu cum ar fi evoluat relația noastră de colaborare, poate nu ne-am fi înțeles deloc profesional, dar simt că ar fi mers, știu eu în sufletul meu că ar fi mers dacă nu mi-ar fi fost atât de frică de necunoscut, dacă nu aș fi fost atât de concentrată pe drumul meu, hotărâtă să nu mă abat de la el.

Nu a fost singurul om care a vrut să mă cheme pe drumul lui spre o destinație ambițioasă. De fiecare dată am preferat varianta în care mă simțeam mai confortabil, mai previzibilă, mai ușor de acceptat și de cei din jur.

Astăzi, abia astăzi, știu că acest curaj de a-ți asculta instinctul poate veni cu mari recompense. Mi-a luat 15 ani! :)) Poate că abia acum mă simt destul de sigură pe mine încât să spun DA provocărilor.

Așa că, am și un final fericit la poveste!, am început eu să le spune oamenilor cu care simt că am în comun aceleași valori și o energie compatibilă, un mod de comunicare și de a trata oamenii, că aș vrea să construim. Nu știu încă ce, dar hai să ținem aproape. Primele întâlniri cu diverse persoane pe care le-am abordat așa m-au surprins. Nu m-am așteptat să înțeleagă. M-am temut că vor spune, așa cum am spus eu acum 15 ani, ce vrei de la mine?! Însă mi-au găsit un loc în lumea lor și au spus DA, hai să vedem ce oportunități apar. Hai să ne ajutăm, hai să URCĂM împreună.

Nu folosesc acest cuvânt întâmplător. La începutul lui 2021, am intrat intr-o provocare în urma căreia mi-am ales un cuvânt care să îmi definească anul. Cuvântul meu este URCARE. Și simt, cu fiecare zi care trece, că mai trec de o treaptă. Scara este lungă, dar nu mă grăbesc nicăieri. Treaptă cu treaptă.

Dacă ne vom întâlni zilele astea, probabil veți observa în privirea mea ceva schimbat. Mă uit mai mult spre viitor. În sus.

Așa că dacă și tu, cel / cea care citește aceste rânduri, crezi că putem urca împreună, că avem ceva în comun și vrei să lucrăm împreună, să ne cunoaștem, dă-mi un semn. Sunt aici. În urcare!

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    lorena
    08/07/2021 at 9:53 PM

    Ce frumos plan! Spor în toate! Gând bun spre tine!
    Lorena

  • Reply
    Capsunarita
    15/07/2021 at 7:21 AM

    Bravo! M-a inspirat podestem 😉.

  • Reply
    Capsunarita
    15/07/2021 at 7:24 AM

    Bravo. M-a inspirat povestea 😉. Am postat de două ori căci dicționarul polonez mi- modificat ultimul cuvânt. Apropo, cum stai cu poloneza 🙂?

  • Leave a Reply