TRAIM

Cred că sunt bogată și uneori uit asta

Pentru că pot să îmi iau o săptămână liberă fără să mă tem că îmi pierd slujba sau că pierd mai mulți bani decât îmi permit.

Pentru că pot să merg aproape în orice colț al lumii, cu fiica mea și cu iubitul meu, chiar dacă nu stăm neapărat la 5 stele, ba chiar, uneori, dormim la cort și mâncăm sandvișuri.

Pot să îmi cumpăr fresh de portocale după pofta inimii, așa cum visam când aveam vreo 10 ani. Pot să îmi cumpăr rochiile care îmi plac și să merg la restaurante faine sau să comand sushi și creveți, fără să mă gândesc că nu îmi mai ajung banii să plătesc curentul.

Le pot face cadouri celor dragi. Și donez, ajut, dau bani când Aluziva zice de o cauză. Am transferat săptămâna trecută 100 de lei și m-am simțit tare bine. N-or fi mulți, dar donez des și mă simt ca Bill Gates cu fundația aia a lui. :))

Pentru că am un loc care îmi place la nebunie să locuiesc, să lucrez și să îmi primesc prietenii. Am o saltea grozavă, dorm excelent pe ea, și frigiderul e mereu plin cu bere rece, vin și prosecco. Uneori, și cu mâncare. Ce să îmi doresc mai mult?

Pentru că am reușit imposibilul: să strâng bani ca să plătesc anticipat creditul ăla afurisit. Aleluia!

Mă simt foarte bogată. 

Aș mai juca la 6 in 49 uneori, dar pentru ce, dacă nu îmi mai doresc nimic? :))) Ar fi culmea să câștig, nu?

Noțiunea de bogăție este foarte subiectivă.

Eu sunt bogată pentru că am tot ce îmi trebuie, alții nu se simt așa nici când au de 10 ori mai mult.

Mi-am dat seama de asta nimerind cândva în compania unor oameni putred de bogați, după părerea mea, cu vile mari de te rătăceai în cartiere scumpe din București, cu camere doar pentru pantofi mai mari decât dormitorul meu, cu case de vacanță în stațiuni din țară, dar și din afară, cu bucătari personali și mulți alți angajați: șoferi, cameriste și bone care vorbeau limbi străine. Aceia păreau cei mai săraci oameni din lume, dacă îi ascultai.

Nu aveau destule mașini sau oricum, nu erau toate destul de noi, sufereau că nu aveau yach sau pentru că aveau doar unul, nu le ajungeau casele de vacanță, hainele, nici nu mai zic de mâncarea din frigider. Toți angajații li se păreau leneși sau tâmpiți, afacerile le mergeau bine, dar nu exraordinar, iar operațiile estetice programate constant, de câteva ori pe an, nu reușeau să îi desăvârșească.

Pe de altă parte, am stat și în preajma unor persoane care cred că aveau vreo 3-5 milioane de euro în cont, oricum de la unul în sus eu nu înțeleg care e diferența :)), dar ai fi putut să juri că trăiesc cam ca mine, cu un venit bunicel, nu extraordinar de mare, îmbrăcați și ei tot cu haine de la H&M și Zara luate la reduceri, cu aceleași așteptări de la vacanțe, fără angajați și ajutoare acasă, poate doar o bonă. Se bucurau de o pizza de parcă era foie gras, se duceau cu un chef în Grecia de parcă ar fi mers în Maldive, se distrau cu prietenii când se reuneau, de parcă ar fi fost o petrecere de fiecare dată.

Eu sunt din această categorie, doar că nu am milioane de euro în cont. :)) Încă!

Vă urez și vouă să vă simțiți ca niște barosani, chiar dacă definiția de barosăneală este discutabilă.

Alergăm mereu după mai mult și mai bine. Dar dacă deja am ajuns într-un loc în care este super bine și nici nu ne dăm seama?

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply
    Gianina
    28/06/2021 at 9:59 PM

    Am mai spus candva aici, la tine, ca eu am picioarele amputate. Cand eram foarte tanara, se intampla sa aud uneori pe cate cineva, care intampltor avea si o situatie financiara buna, spunand ca nimic nu este mai pretios decat sanatatea, si ma gandeam ca uite! asteia ii da mana sa spuna asta, ca are un purcoi de bani, dar daca ar fi saraca lipita, poate n-ar mai gandi la fel. Abia dupa ce mi-am pierdut picioarele am inteles cat adevar era in asta.

  • Reply
    Ana
    29/06/2021 at 9:46 AM

    True story! Am fost crescuți să ajungem să facem x – facultate, să câștigăm 10 milioane, să facem mai mult ca tata, să avem casă mai mare, să câștigăm 50 de milioane, să facem mai mult ca vecinul ăla care avea BMW etc etc și suntem atât de încrâncenați să atingem milestone-ul 1, 2, 14 de uităm să ne mai bucurăm de ce avem. Cam așa simt și eu nevoia să slow down și să mă întreb, bine, bine, dar până unde?

    Într-o conferință la care am participat anul ăsta povestea o tipă că suntem educați că succesul este o combinație între banii câștigați și statutul / recunoașterea dată de poziția avută, deci numele poziției, numărul de oameni în subordine, bugetele pe care le avem pe mână etc. Și ce zicea gagica e că între timp s-a schimbat un pic definiția succesului și că el e un mix între bani, statut, work-life balance, doing something that you like and keeps you motivated, flexibilitatea locului de muncă etc. Cred că generațiile care se nasc acum vor alege complet diferit față de cum am fost noi educați.

  • Reply
    andressa
    29/06/2021 at 2:52 PM

    Gianina,
    nici nu stiu ce să îți răspund. Da, apreciem prea puțin ce avem deja. Ar rtebui să luăm o pauză și să ne uităm în jur, să zicem MULȚUMESC. Îți doresc să ai mereu oameni în jurul cu care să te simți apreciată, iubită, să ai mereu motive să fii recunoscătoare, mulțumită, în ciuda dizabilității tale.

  • Reply
    andressa
    29/06/2021 at 2:59 PM

    Ana,
    cred că lucrurile esențiale, cum sunt ceea ce ne face fericiți – cică relațiile cu cei din jur sunt cele mai importante, de departe – nu se va schimba niciodată, chiar dacă de la o generație la alta sunt shift-uri. Tehnologia, încălzirea globală, multiculturalitatea… Ok, dar la final suntem făcuți să ne simțim în siguranță, să ne simțim apreciați. Aici vin însă niște anomalii: vrem să fim apreciați sau mai apreciați ca alții? Ne tot comparăm cu alții sau ne comparăm cu noi înșine – versiunea pe care o dorim și mereu ieșim șifonați din ecuație.

  • Leave a Reply