#coronavirus | Viața în autoizolare. Ziua 3.

Cum am ajuns în autoizolare?

De anul trecut plănuiam vacanța la schi. Urma să fie cea mai tare vacanță din viața mea. Știu, așteptări înalte, mă și gândeam că mă paște depresia dacă bate vântul, dacă îmi luxez mâna sau răcește copilul, dar vă zic sincer că mi-am pus toate speranțele în această vacanță, cu toate riscurile asumate. Voiam să petrec o săptămână întreagă într-o stațiune superbă, să schiem toți – eu și Eva să învățăm să schiem ca lumea, iar seara să bem și să mâncăm cu prietenii.

Vara trecută, când eram în Grecia, în gașcă mare, eu am deschis subiectul. În octombrie am reușit să batem în cuie destinația, urma să fie Livigno, în nordul Italiei, aproape de Elveția. Gașca mare în destinație super prietenoasă cu familiile, urma să mergem cu copii cu tot. Am luat bilete de avion, am închiriat mașini, cazare, am plătit școli de schi pentru copii și pentru mine. Pe 22 februarie am plecat. Era să pierdem avionul! De ce? Nu mai zic, că zice Alex, prietenul meu, că dau vin pe el. (Dar greu iese pe ușă, nene!) Am plecat spre aeroport cu numai o oră și un sfert înainte de zbor!!! Când am aterizat, cineva din grup a citit știrile și s-a făcut verde la față. Tocmai se anunțase un deces din cauza coronavirus în zona Lombardia, unde ne aflam. Hopa! Am luat mașinile închiriate și am plecat spre Lacul Como, unde am luat prânzul și ne-am plimbat un pic, apoi am continuat spre Livigno. Acolo am fost încântată: era raiul pe Pâmânt. Iar săptămâna a fost, așa cum visam eu, perfectă. Atâta doar că… era panică în lume. Mda.

Ce faci când ești în Italia și lumea vorbește doar despre coronavirus?

Ne-am pus problema să venim înapoi cu primul avion. Sau să mergem cu trenul sau cu mașina în Elveția sau în Austria. Am glumit mult pe tema mersului cu trenul până în România, făcând vreo 14 zile pe drum ne gândeam că se rezolvă și cu izolarea – cine mai trăiește când ajungem e scăpat, cine nu, nu. Ne-am spălat pe mâini cât nu ne-am mai spălat niciodată. În Livigno nu a fost niciun caz de coronavirus, nu au fost închise magazinele, doar s-au luat niște minime măsuri de siguranță, s-au anulat evenimentele care adunau mulți oameni la un loc, de exemplu festivitatea de premiere a copiilor după competiția de schi. Ei au primit diplome, medalii și trofee în cadrul grupei fiecăruia. Eva mea a luat locul al treilea!!!

Și cum a fost când ne-am întors?

Știam că ne așteaptă niște formulare la aeroport și eram pregătiți să fim luați pe sus dacă strănutam. De fapt ni s-a luat temperatura, am lăsat hărtiile și ni s-a “recomandat” să stăm în autoizolare. Adică cum?, ne-am mirat noi. Medicul de familie mi-a zis la telefon să mă duc la Matei Balș să mă testez. CE?, am zis eu. M-am uitat la știri, zice să nu merg în spital că poate infectez pe toată lumea. Și dacă nu am simptome, de ce să mă duc?! Până la urmă am sunat la hotline și mi-au zis să sun la DSP, practic când am lăsat hârtiile am fost luați în evidență (vorba vine, dosar cu șină, cine să se uite pe ele!?) și la finalul a 14 zile voi primi un aviz epidemiologic ca să duc copilul la școală. Și desigur pentru mine, concediu, medical, dar n-am nevoie.

Ce facem acum?

Lucrăm de acasă. Vedeți în poza de mai sus care e atmosfera. Eu și Eva lucrăm la o masă. Ea colorează, face adunări și scăderi, face jocuri logice, cântă și dansează. Eu scriu mailuri. Că știți, cam asta e ocupația mea, sunt dătătoare de emailuri. Noroc că am o profesie în care pot fi și pe Lună, atâta timp cât am un laptop cu conexiune la Internet îmi fac treaba. Alex lucrează în altă cameră. Mâncăm la ore fixe și pe la 6 considerăm că ziua de lucru s-a încheiat.

Mama ne aduce ce vrem de la magazin, deci suntem niște răsfățați. Avem mâncare gătită și provizii destule.

Cred că ne vom urca pe pereți în curând, dar încă suntem ok.

Hai că se poate.