GANDIM

Visul românesc: emigrarea. Să fie totuși un coșmar?

Cum o fi să lăsăm totul în urmă pentru o nouă viață în altă țară?

Poate și voi vă întrebați asta dacă aveți mulți prieteni, rude, foști colegi de liceu sau de facultate care au emigrat. Unii au plecat după ce și-au luat licența, au luat-o de la zero acolo, alții mai târziu, după ce au lucrat întâi în țară și au putut astfel să găsească slujbe bune în afară. Sunt și oameni care au plecat când li s-a părut că nu mai au niciun motiv să rămână în țara în care s-au născut. Nicio poveste nu e la fel ca alta, dar totuși, de aici, din România, pare că toți au scăpat de pe Titanic.

Deși cu siguranță viața în România are multe neajunsuri, de la veșnica șpagă, lipsa de drumuri, încurcături birocratice, adică umblat între instituții zile întregi ca să obții o hârtie, stai la cozi pentru orice, nu comunică statul cu tine și te trezești că ai conturile blocate pentru 10 lei pe care nici nu știai că îi datorezi, până la spitale murdare unde aștepți ore întregi să fii băgat în seamă pentru că nu mai sunt destui doctori… Să mai spun? Cred că deja ne-a crescut tuturor pulsul gândindu-ne cât stres ne provoacă sistemul corupt și prost gestionat. Și totuși, aici cunoaștem limba, avem un sistem de sprijin (familie, prieteni, cunoștințe), iar rețeaua de pile și relații, ca pe vremuri, poate merge în favoarea noastră. Corect? Mai știm un medic, cineva mai știe pe cineva la Primărie și tot așa. Acolo însă, oriunde ar fi acest “acolo”, suntem pe dinafară. Sau nu?

M-am tot gândit la acest lucru recent după ce am citit 2 povești ale unor persoane care au decis să se mute în alte țări. Una din mărturii este a lui Adrian, un IT-ist care s-a mutat în Sillicon Valley, California, SUA, împreună cu familia lui și duce o viață bună, plecând pe un salariu bun. A doua mărturie este a lui Costin, care, deși a lucrat ca project manager în România mulți ani, a lansat și condus o agenție digitală și a făcut jocuri, s-a hotărât să lase totul în urmă și să se mute (singur) în Spania unde lucrează… la un bar. Fiecare poveste spune ceva despre România pe care au abandonat-o, dar și despre dificultățile adaptării într-un mediu nou.

Să le luăm pe rând.

Povestea lui Adrian a fost găzduită pe site-ul soției lui, Raluca Loteanu, autoarea a unui blog de parenting (ei au un copil de aproape 5 ani). Adrian nu are blog, dar a scris pe site-ul ei o serie de 3 articole despre viața lor după 2 ani în SUA. Seria se numește Viața de IT-ist în Sillicon Valley și are următoarele părți:

Clima, locația și infrastructura.

Cum a fost mutarea și pentru ce salariu merită să te muți aici.

Sistemul medical, școlile și costurile traiului de aici.

Vă recomand să parcurgeți toată seria pentru o imagine completă despre experiența lor. Sunt articole foarte clar scrise, cu exemple și informații foarte utile oricui și-ar dori să accepte o slujbă și să se relocheze acolo. Adrian povestește despre costurile închirierii unui apartament sau a unei case, distanțe parcurse în trafic, costurile și calitatea educației, felul în care funcționează sistemul medical. Concluzia este clară, ei duc o viață bună acolo, dar nu perfectă, desigur. Însă ceea ce poate șoca cititorul român sau european, în general, sunt detaliile care fac diferența majoră între medii:

Oamenii fără adăpost.

Transport in comun nu prea exista si cel care este nu merge decat in anumite zone restranse ale orasului. In general oamenii pe care ii vezi mergand pe jos pe trotuarele inguste de pe marginea autostrazilor sunt rari si de obicei sunt oameni fara adapost care locuiesc acolo pe marginea drumului.

Orasele americane par a fi pline de oameni fara adapost, de multe ori consecinta darwinismului economic practicat in care nu exista aproape nicio plasa sociala de siguranta pentru cei peste care vin necazuri neprevazute.

Asigurarea medicală sau ce faci dacă nu îți permiți să ai una. Poți ajunge… fără adăpost.

O asigurare medicala pentru o familie de 3 costa orientativ intre 10.000$ si 15.000$ pe an, de obicei fiind platita de firma la care lucrezi ca un beneficiu pentru angajat si familia lui. Cu cat e mai scumpa cu atat acopera mai multe si cu atat trebuie sa platesti din buzunar mai putin cand ai o problema dar tot trebuie sa platesti si din buzunar cate ceva.

Fiindca pretul asigurarii este fix, pentru cineva care lucreaza la un fast food si castiga 30.000$ este foarte greu sa isi permita sa se asigure insa pentru cineva care castiga 1 milion de $ pe an 15.000$ este o suma neglijabila si are acces la cate servicii medicale vrea de cea mai buna calitate.

(…)

Este un mod foarte cinic de a organiza sistemul cu care nu sunt de acord insa strict din punct de vedere economic functioneaza. Strict pentru profit mai bine scoti o alunita unui miliardar pe cateva sute de mii de dolari si il tratezi ca la un hotel de lux decat sa iti pierzi timpul cu saraci bolnavi. Desigur exagerez dar asta pare a fi modul general de gandire de aici.

De multe ori poate fi mai ieftin sa inlocuiesti pe cineva in economie decat sa il vindeci de o boala grava. Desi nu spune nimeni asta pe fata asa pare sa fie gandit sistemul. Economia merge bine, dar oamenii din ea nu o duc la fel de bine.

(…) Cheltuielile medicale pentru probleme majore pot falimenta si familii cu venituri peste medie cu studii superioare si cu servicii bune. Si multi pot ajunge pe strada din cauza unor probleme medicale.

Accesul la școli bune. Fiecare se descurcă cum poate.

Scolile arata inr-adevar foarte bine si au multe faciliati, dar din cate am auzit pot sa fie probleme din punct de vedere educational. Totodata la multe scoli se pune multa presiune pe parinti sa tina copiii la un anume nivel si desi la scoala nu se face mare lucru li se cere copiilor sa stie o multime de notiuni.

(…)

Scolile publice sunt evaluate periodic si primesc note. Te poti duce la o scoala publica in functie de cartierul unde locuiesti. Marea majoritate tind sa aiba note mici in apropierea actualei noastre locuinte.

Spre exemplu cele 2 de langa complexul unde stau acum au 5 si respectiv 6 din 10. Ca sa te duci la o scoala publica de nota 9 sau 10 trebuie sa te muti in cartierul ei, unde chiriile sunt semnificativ mai mari si unde nu ai nicio garantie ca te primeste fiind cererea foarte mare.

In stil tipic amerian desi platesti o gramada de taxe daca nu sunt locuri in scoala publica din cartierul tau trebuie sa te descurci singur, nu face nimeni nimic pentru tine.

Astea e povestea “visului american” descris de Adrian, un IT-ist bine plătit care își permite să își întrețină familia într-un stat cu economie înfloritoare și climă plăcută, să locuiască într-un ansamblu drăguț, cu piscină, să conducă o mașină frumoasă și să aibă asigurare medicală. Pentru mine, cu toate avantajele prezentate de el, viața descrisă nu e roz. Mă face să mă întreb ce fac alții care nu au un venit atât de mare sau care se lovesc de o problemă medicală neașteptată, multe lucruri se pot întâmpla. “Nimeni nu face nimic pentru tine”, scrie Adrian. Deși avem același sentiment în România și e o sursă de frustrare și furie, acolo pare un dat acceptat.

Fericirea nu e garantată, evident, nicăieri, iar succesul personal nu depinde decât de tine. Sau cel puțin asta e teoria. Eu cred ca succesul personal ține mai ales de educația pe care o primești, formală și informală (poate te-au dat ai tăi la cursuri de germană și italiană, poate nu, poate ai călătorit în toată lumea de cînd erai mic sau poate nu, poate ai primit educație sexuală sau poate nu, etc). Te poți trezi deci ca adult cu o serie de opțiuni (mai multe sau mai puține), nevoit să plătești o chirie la 18 ani sau nehotărât între o universitate din altă țară și una din România. Și tot așa. Ca adult, poate pleci din țară să ai grijă de un om bătrân și trimiți acasă tot ce câștigi, că în România nu te descurcai cu salariul de casieră sau poate pleci ca să faci cursuri de make-up artist la o școală renumită pentru că slujba la bancă nu te face fericită. Nu știu cât din aceste lucruri țin de voința personală și cât de mediul în care ai nimerit și oportunitățile primite.

A doua poveste care m-a impresionat este a lui Costin. “Îmi place să cred că viața-i o poveste, însă nu sunt mulți cei care vor să fie și scriitori“, așa își intitulează el raportul de emigrare, postul despre decizia lui de a lua viața de la capăt.

În urmă cu o săptămână am împlinit o lună de când am parcat mașina în Morella, Spania, după un drum de 50 de ore – dintre care am dormit vreo 4 – și fără vreun gând de a mă mai întoarce în țară.

Pe Costin îl știu de mai bine de 10 ani, de vreo 12 cred, pentru că suntem amândoi bloggeri din mezozoic, ca să zic așa. El atunci se întorsese în România după cățiva ani în care lucrase în Spania. Am fost surprinsă să aflu că a lăsat totul în urmă. Iată prezentarea proprie de pe site-ul său, ca să înțelegeți de ce m-am mirat.

Costin are 40 de ani si a lansat proiecte online începând din 2001. A lucrat pentru ProTV S.A. ca Project Manager, a lansat si condus Bakers Digital Communication, o agentie de digital cu capital grecesc si a dezvoltat 2 jocuri MMORPGs, cu unul dintre ele câstigând locul 1 la Internetics în 2014, ca freelancer.

Nu are profilul omului care nu vede motive să rămână aici. Sau poate tocmai, nu îmi dau eu seama, dar este clasicul caz în care omul nu se mai regăsește în munca sa, ceea ce îi ocupa aproape tot timpul. Poate suferea de burnout? Nu pot să cred că doar peisajul l-a dus acolo. Deși cu siguranță a contat mult.

Morella, Spania

Ce face Costin acolo?

Muncesc în același bar din care am plecat în august 2006, când m-am întors prima oară în țară. Fizic, am fost dărâmat în primele două săptămâni. Atât de dărâmat încât nici febră musculară nu am mai făcut. Încă mă mai resimt, cumva, însă lucrurile intră într-un normal.

În postul său el explică faptul că nu a renunțat la profesia sa și că are încă planuri pentru domeniul online. Însă deocamdată vrea… altceva. Dacă îi citiți articolul, sper că o veți face și îi veți urmări povestea în continuare, veți afla că el vrea să își rescrie povestea. Și că nu are nicio teamă.

Ne este frică de schimbare.

De a pleca la ț mii de km depărtare pentru a trăi niște ani și altceva. De a ieși dintr-un sistem care ne prezintă de mici același scenariu: scoală, serviciu, concediu, weekend, căsătorie, copil și casă, în cazul în care nu locuim cu părinții până ajunge lumea să zică că suntem frați (adânc, nu?).

El descrie un loc superb în care te simți în permanență ca în vacanță, o muncă grea de care însă nu se plictisește pentru că a lucrat prea mulți ani stând pe scaun 12 ore pe zi. Acum învață limbi străine vorbind cu clienții și cunoaște zilnic alți oameni, află alte povești.

Ce a părăsit odată cu plecarea? Cam toate ecranele. Nu doar laptopul, el spune că nici la Netflix nu s-a mai uitat, nici pe Facebook nu a mai intrat, nici știri nu prea mai urmărește.

Povestea lui Costin este pentru mine mai mult despre ce a simțit că trebuie să schimbe decât despre ce a găsit acolo. Despre dezamăgirile și frustrările unui om care încearcă orice, muncește de îi iese pe nas și tot nu simte că o scoate la capăt, că binele nu învinge. Trebuie să își dea restart. Vom vedea dacă pe alte meleaguri își găsește fericirea.

Noi toți avem nevoie de o pauză, nu-i așa? Păcat că uneori asta înseamnă să plecăm departe de cei dragi.

 

Sursă foto emigrat Shutterstock

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply
    O femeie
    08/09/2018 at 2:44 PM

    M am gandit sa comentez punct cu punct. Dar mai bine trag concluzia mea, de om de peste 40 de ani, ce a trait deja in 4 orase din 2 tari: care e nefericit o sa vada in negru peste tot, si care e harnic si optimist se descurca si la Dorohoi.
    Daca e asa de rau cum descrie nenea de mai sus, tot ce ii pot spune e ca nu si a facut temele inainte de plecat – documentarea impune effort si disciplina, ca si integrarea.

    • Reply
      andressa
      10/09/2018 at 8:50 AM

      Sa stii ca articlele lui Adrian sunt foarte echilibrate, dar explica si aspecte pe care nu le afli decat locuind acolo. EL nu se plange, as zice ca din contra, e foarte multumit, dar explica de ce nu e Paradisul acolo, asa cum poate pare in filme americane.

  • Reply
    Diana
    10/09/2018 at 9:49 PM

    Andreea, pe mine Adrian m-a pierdut la ” Experienta mea…am auzit ca”! Nici dupa 15+ ani petrecuti in California, nu as putea sa dau sfaturile si cifrele pe care le da el in articol. Pentru ca fiecare experienta e foarte diferita. Iar cifrele sunt diferite si ele: in functie de varsta, in functie de statut legal, de locatie etc.
    Si ca sa fiu sincera, Adrian e FOTB asa ca nu stie prea multe despre cum functioneaza sistemul. 🙂 Sau asa in general despre viata din US. Are observatii personale pe care le traduce ca si Facts. As putea sa-l contrazic la fiecare punct (experienta mea e diferita de a lor), sunt si cateva chestii care sunt complet aberatii,
    In fine, m-am cam lungit, dar cred ca ai inteles ideea.
    In schimb, povestea lui Costin e absolut fascinanta. 🙂 Iti trebuie un caracter foarte puternic sa lasi totul balta si sa pleci. Cred ca e vorba de burnout plus o anumita doza de nefericire si neimplinire. Povestea lui Costin mi-a amintit de o prietena de-a mea, care dupa ce a terminat un STEM Masters la CalTech si-a luat un sabbatical si a mers sa fie chelnerita in …Kentucky. 😀

  • Reply
    d
    11/09/2018 at 7:05 AM

    Nu-i nici un cosmar, nu-i nici un paradis. E pur si simplu viata.
    In orasul meu sistemul public de transport e foarte bun, cunosc o gramada de oameni fara masina, care isi inchiriaza cu ora/ziua cand chiar au nevoie (de ex pt o excursie in zona), pt sanatate pana acum am platit spre zero (sistem diferit de cel din State), iar suportul ala de prieteni si familie a fost cam slabut si-n tara, asa ca tot cam singura sunt. In afara de partener.
    Cred ca e greu de plecat pentru cei cu fanilii extinse, nu stiu cati prieteni vechi, bla bla. Eu oricum nu mai locuiam in orasul natal, alti prieteni s-au mutat ei, deci… nimic stabil.
    Cred sincer ca mental era mai buna viata aia cu nascut crescut si mort in satul tau, unde toti se cunoasteau, se ajutau si se certau.
    Acum suntem niste nebuni fiecare pentru el, la adapostul unei anxietati sociale care tot creste.
    Cat despre scoli si chestii, cam in general ai parte in viata de lucrurile mai bune daca ai bani. Nimic nou si-i la fel pe toata planeta.
    Dar fericirea nu vine din in ce tara stai, cred eu.
    Ma bucura faptul ca putem alege, ne putem muta si reveni. E si tara ca o relatie, nu merge, o schimbi. Rau e sa fii obligat sa stai, sau sa treci clandestin Dunarea noaptea sa fugi.
    In zilele noastre nu mai vad nici o drama, sunt doar alegeri.
    Pe Costin il citeam si mi place, sa aiba noroc!

  • Leave a Reply

    %d bloggers like this: