Aventurile unei femei de 33 de ani. Am ieșit în club!

Țineți copiii acasă, încuiați bine ușile, femeia asta iese în oraș! Am rochii de piele, rujuri mate și chef de distracție, așa că m-am hotărât să ies… chiar dacă nu e Revelion! Știu. Wow!

Pe un ton mai calm acum: Știu că sună de parcă aș avea 83 de ani, nu 33, dar eu nu prea ies în club. Nu e vorba de vârsta mea, ci de felul meu de a fi. În viața mea nu am fost o fană a ieșirilor în locuri aglomerate, zgomotoase și întunecate. Totuși, încerc să ies din zona mea de confort. În weekend, am fost deci la Appetit Social by Nuit Sociale!

Ce e Appetit Social? O serie de evenimente sociale cu circuit închis care se organizează în diferite locații din București. Acolo găsești în general persoane din media și (alte) domenii profesionale creative, așa cam ca mine cred, doar că nu m-am considerat niciodată în target. Părea glamorous, iar eu nu ma simt prea glamorous. Poate că totuși sunt, cine știe? Oricum, până recent, somnul a fost prioritatea mea numărul 1, 2, și 3, așa că socializam numai cu perna și telecomanda. Copilul doarme în sfârșit, uneori chiar la bunica!, soțul se mai deplasează cu treburi, așa că eu pot să mă uit liniștită la Vocea României sau… să ies! Ta-na-nam!

Foarte bine organizat evenimentul, mi-a plăcut foarte mult. Plăteai cu tokens la bar (cumpărate la intrare), ca să nu ai grija restului, cu mâncare pentru cei care săriseră cina (burgeri gourmet și altele, Appetit Sociale e prezentat ca “gourmet adventure”, deci locațiile sunt selectate în consecință), băutură bună, branduri noi (evenimentul e o ocazie bună pentru sampling  / prezentat băuturi noi, țigări noi etc), very nice crowd, bun gust (fără dansatoare în chiloți sau alte cocălăreli de-astea prin club, scuzați-mă, sper că nu vă jignesc, dacă vă plac fetele dezbrăcate pe cuburi sau dacă chiar sunteți una, mă mir că citiți acest blog, de fapt, iertați-mă, încerc să nu vă mai judec, fiecare cu viața lui).

În mod obișnuit, când merg în club, se strigă la miezul nopții: “3, 2, 1… La mulți ani!!!” sau, hai că nu ies doar o dată pe an, oricum se zice “La mulți ani!” că e ziua cuiva. Să ies așa, fără ocazie specială, mi s-a părut o ocazie cu adevărat specială. M-am dus cu o prietenă, la invitația unei alte prietene, deci aveam șanse mari să nu scrollez pe telefon de plictiseală toată noaptea. (Îmi încărcasem telefonul pentru orice eventualitate!). Apropo, mi-am adus aminte ce scriam despre dating / întâlniri in 2005! Hahahaha, mi se pare încă actual!

Am răsuflat ușurată când am ajuns acolo, pe la 10:00, și am constatat câ media de vârstă nu e 18-20 de ani, cum era când ieșeam eu mai des! Asta era acum 10-15 ani, când viața de noapte în București se împărțea între Club A sau Fire, unde era rockereală și sărăcie, merg mână-n mână, adică o bere-două sau vodcă ieftină cu suc, respectiv niște cluburi dubioase unde nu călcasem niciodată, dar auzeam povești despre italieni și arabi trecuți de 40 de ani care cumpărau șampanie la fete cu haine strâmte ca să plece cu ele acasă. (Eu pe vremea aia umblam în pantaloni largi de training, încercând să ascund faptul că sunt foarte slabă. Eram un dezastru al stilului vestimentar, aurolac montan imi spuneam.)

București s-a schimbat atât de mult de atunci, s-au deschis atâtea locuri “ca afară”, oamenii se îmbracă mai bine, au călătorit mai mult, au alte gusturi… Sau poate doar m-am maturizat eu, am de cheltuit mai mult de 10 lei pe zi de la mama și universul meu nu e populat doar de studenți la Jurnalism, Drept și Arhitectură. Hm, de fapt, bula mea e acum cu absolvenții acelor facultăți, dar ca și mine, au crescut.

În fine, media de vârstă nu era motiv de complexe pentru mine, iar dacă totuși oamenii erau mai mici ca mine, asta nu se vedea, deci mi-era totuna. Am comandat cocktailuri și am dansat. Pe ce muzică? O să rădeți: Michael Jackson, Abba, Roxette. După ce am plecat, mi-a zis cineva că s-a ascultat hitul care mie îmi amintește de o tabără plină de aventuri, în anii ’90, la Costinești: Jessica Jay – Casablanca. Asta se asculta în discoteca Ring și în Tineretului. Iar acum ascult Claude François – Comme d’habitude. Opriți-mă, parcă aș avea o sută de ani!

Deși ocazii de dans și voie bună, la acest fel de ieșiri mă cuprinde o ușoară tristețe. Observ mereu o singurătate în locuri aglomerate. Poate proiectez eu, foarte posibil, oamenii par zâmbitori și fericiți. Totuși, cu cât sunt mai mulți la un loc, înghesuiți pe ringul de dans, afară la fumat sau la coadă la bar, în zgomot infernal care face aproape imposibilă o conversație, mai nou cu ecrane mari pe care caută postările cu tag ale prietenilor, fac instastories, pun filtre și altele, mi se pare că văd o înșiruire de oameni care nu sunt acasă, în cel mai profund sens, care sunt preocupați de a spune altora ce fac și cât de bine se simt, mai puțin prezenți în clipa aceea de fapt. Și să vrei să legi relații la petreceri, să cunoști oameni, să te împrietenești, să agăți, nu prea ai cum. Cel mult, e o experiență offline de tip Tinder, vezi niște chipuri, atât.

M-am distrat, da, dar sunt ușurată că nu eram acolo cu dorința de a cunoaște pe cineva, mi s-ar fi părut o misiune imposibilă. Unii cu siguranță veniseră și pentru asta, sunt curioasă cu ce rămân după o astfel de seară. Să vii doar ca să-ți faci poze, să bei și să dansezi un pic, da, asta da. E chiar minunat. Lume bună, ieși din uniforma de birou și își pui ceva frumos pe tine, cercei mari și piele în cazul meu, muzică (de pe vremea noastră hahaha). O dată pe lună cred că și medicii ar trebui să recomande o astfel de ieșire!

Dar eu personal duc lipsă de relații autentice, de conectare, de conversații care trec de nivelul “Tu ce mai faci?”, “Ce mai face copilul?”, “Ce ai făcut în weekend?”, conversații despre haine și trafic. Mă simt întreagă numai dacă am cu cine vorbi despre cele mai dark and twisted gânduri ale mele, despre probleme și frici, despre lucruri reale și complicate, despre vise și așteptări mari, despre ce contează cu adevărat pentru mine. O petrecere nu e locul pentru așa ceva, dar când ieși cel mult o dată pe săptămână din casă, începi să ai astfel de așteptări chiar dacă muzica e tare.

Scriam acum un an: Avem nevoie să facem click cu oamenii, să ne vedem cu ei față în față, să discutăm, să ascultăm. Ar trebui să tratăm oamenii ca hotspoturi: cu cât mai aproape de ei, cu atât mai bine.

Seara mea socială mi s-a părut o rupere de ritm binevenită, dar cred că încă tânjesc să ies ca șahiștii pensionari, în restaurante sau în parc, pe bancă, la o vorbă cu prietenii. Ăia puțini pe care îi am, fără paiete sau cu paiete în dulap, mai mult contează ce au în cap.

 

Sursă foto fete în club – Shutterstock