Dupa 9 ani, mi-am dat demisia de la ProTV

Langa sediul ProTV, de pe Pache Protopopescu numarul 105 (era pana acum 2 ani la nr. 109), exista o scoala. Scoala nr. 56, “Jose Marti”. Acolo am fost eu eleva, incepand cu 1991. Era o scoala obisnuita, dar din 1995, cand s-a lansat ProTV, a devenit probabil cea mai filmata scoala din tara. De cate ori era nevoie de ilustratie cu elevi sau copii, inceperea anului scolar sau serbari, o echipa ProTV langa gardul scolii si filma sau transmitea live. Si in sala de sport am fost filmati. Mihai Tatulici a facut live de acolo cand ne-au dat caciuli ProTV.

Eu stiam deja din clasa intai ca vreau sa fiu ziarist, dar din 1995 am inceput sa spun ca vreau sa fiu “jurnalist“. In decembrie 1995, aveam ore dupa-amiaza si cum se intuneca devreme, statateam in banca mea de la geam si ma uitam la turnul ProTV cu neoanele aprinse. Unul rosu, unul verde si unul albastru. Acolo urma sa lucrez, ma gandeam.

Anii au trecut si m-am apropiat de mediul ONG, ma gandeam mai mult la publicitate, PR si campanii de CSR, am inceput sa scriu si pe blog si nu am mai crezut ca locul meu mai poate fi in industria divertismentului. Am primit insa un telefon in vara lui 2007 si m-am dus la o discutie. Exista un slot, un interval orar, care trebuia umplut. Un producator era deja in proiect si se cautau prezentator, format, nume, reporteri. Eu urma sa fiu scenarist. Blogul ma recomandase. Nu puteam sa refuz asa ceva, chiar daca deja acceptasem o alta oferta, la o agentie de publicitate. Le-am spus celorlalti ca pare sa fie a once-in-a-lifetime thing, nu stiu daca vreodata ma va mai chema cineva, eu inca studenta fiind, fara experienta, sa fac o emisiune TV. Aveam 23 de ani. Toate celelalte variante mai puteau astepta. Mi-am dat licenta si am plecat o saptamana in Vama Veche. Ma gandeam ca e ultima oara cand voi mai avea o astfel de vacanta. Urma sa am concediu. Ma angajam pentru prima oara. (Toate experientele de dinainte fusesera part-time si nu puteau fi comparate ca nivel de responsabilitate).

Am ajuns sa lucrez pana la urma la ProTV. Ne-am format o echipa, am venit unul cate unul in echipa. Majoritatea eram la prima angajare. Astazi mai toti suntem casatoriti si avem copii.

A fost greu sa decidem un nume pentru emisiunea la care urmau sa vina toate vedetele, ca la un Late Night Show. Eu am propus Happy Hour cu gandul la berile baute in baruri goale in Varsovia, pe la ora 16:00, cand erau la jumatate de pret si eu, studenta Erasmus atunci, cu numai cateva luni in urma, mi le puteam permite. Era misto, era ieftin si cool, parca inchiriasem eu toate pub-urile din oras. Din zecile de propuneri, am ramas cu asta. Happy Hour, Happy End, Happy Birthday. Erau multe declinari. Au fost discutii: o fi bine sa fie in engleza? Incepem la 17:45, nu e fix o ora. (Dupa un timp, s-a mutat ora de incepere la 17:30.) In fine, asa a ramas. Mai tarziu s-a schimbat. Nu mai mergea cu happy.

Perioada de inceput a fost cea mai frumoasa pentru multi, toata lumea isi dorea sa vina in platou. Artisti, actori, politicieni. Pe masura ce alte emisiuni apareau si toti aveau mai multe variante, misiunea noastra era din ce in ce mai dificila. Sub presiunea audientelor, Happy Hour nu a mai fost atat de happy si noi continuam sa incercam, sa venim la serviciu, sa ne chinuim, sa facem compromisuri. Multi oameni isi aduc aminte doar ultimii ani din activitatea noastra, au multe reprosuri de facut, ca la o casnicie care nu mai merge de un an-doi: ti-e greu sa iti aduci aminte ca la un moment dat era frumos. Eu imi aduc aminte insa tot, cu bune si cu rele. Am fost si promovata, am devenit producator. Am invatat lucruri importante aici, nu doar legate de productie si marketing, ci si despre oameni. Am invatat sa ii apreciez mai mult pe cei din jurul meu, ca nimeni nu poate da randament 100% in fiecare zi, iar asta e ok, ca toti oamenii sunt importanti si trebuie sa ii pui in valoare cat mai bine.

Am mers in Pache Protopopescu aproape zilnic, iar in Buftea, de trei ori pe saptamana, ani de zile. Chiar si cand eram gravida, pana in ultima saptamana de sarcina. M-am imprietenit cu oameni inteligenti si amuzanti, pe unii ii stiti de la televizor.  Pe altii probabil ca nu o sa ii cunoasteti niciodata, sunt in spatele computerelor sau ale camerelor sau in regii. Ne-am sarbatorit zilele de nastere impreuna. Am plans de nervi si de frustrare, m-am certat cu colegii, am stat la munca si pana la 12 noaptea cand a fost nevoie, am venit uneori si in weekenduri, am lucrat mereu de 1 Decembrie, o data am plecat la 5 dimineata de acasa pentru ca aveam emisiune speciala de la 9, am ramas inzapezita in drumul spre Buftea. In general insa, am ras cu lacrimi foarte des. Ma rog, povestile pe care le puteti auzi de la cei care lucreaza in astfel de domenii sunt foarte misto, amuzante sau pline de suspans. Un motiv important pentru care am scris mai rar pe blog: oricat de interesant ar fi fost, nu puteam sa dau din casa.

De mult timp imi doresc sa fac altceva insa. Am stat suficient intr-un singur loc, nu ma mai simt utila. Nu stiam ce. Nu stiam incotro sa apuc. Ieri, intr-o zi de 13, marti, mi-am depus demisia. (Acum sunt in preaviz.) Am avut un gol in stomac. Prietenele mele, colegele, au fost triste, unora le-au dat lacrimile cand au auzit vestea. Inseamna ca ceva am facut bine in anii astia. Am vreun resentiment fata de anii astia? Absolut deloc. Poate doar ca nu am plecat mai devreme. Companiile mari au acest efect asupra noastra: ne ocupa tot timpul si ne fac sa avem impresia ca avem cand sa facem si alte lucruri, dar timpul trece repede si ne trezim ca nu mai avem curajul sa incercam altceva.

Ce o sa fac? In primul rand, o sa imi iau o saptamana libera. Nu o sa plec in Vama Veche, dar o sa citesc, o sa mananc, o sa dorm. O sa incerc sa uit cum este sa caut in permanenta stiri, subiecte, sa citesc o mie de site-uri. Sper sa imi iau alt ritm. Nu o sa scriu numai pe blog. Niciodata nu mi-am putut imagina cum ar fi sa traiesc din asta, pentru mine nu ar putea functiona. Prefer sa pastrez acest site ca hobby. O sa scriu des insa, o sa imi fac timp. Acum ma intreb daca voi fi citata pe Pagina de Media. :)))) Ma indoiesc, nu am fost niciodata importanta. (Later edit: m-au citat!)Industria nu va simti plecarea mea, sunt convinsa. Si dupa 9 ani, nici nu ma simt “veche” in ProTV, desi pentru unii asa sunt. Cred ca mereu m-am raportat la cei care au fost in companie de la inceput, cand nu era decat o idee, un proiect.

Mi-am facut o firma. O sa fiu antreprenoare! O sa ofer servicii de PR, creare de continut si productie video. Poate si alte lucruri. Inca explorez. O sa imi caut clienti. O sa incerc sa fiu disponibila pentru tot felul de oportunitati. Cine stie ce o sa se intample? Orice ar fi, inevitabil va fi bine!