o situatie de rahat

Cât e strada mea de lungă vezi din metru în metru câte un cârnțel maro sau pete maro cu amprente de tălpi de pantofi, în funcție de cât noroc au avut trecătorii în ultimul timp. E un drum intens circulat de patrupede și de stăpânii lor: mari iubitori de animale, mari nesimțiți.

Așa cum drumul spre iad e pavat cu intenții bune, la fel numai că invers, drumul spre un paradis al cățeilor e pavat cu… rahat.

Spre Parcul 23 August, zis și Parcul Național, zis și Lia Manoliu sau Liu Manoliu de către cei mai beți, cățeii aleargă simțind gustul libertății. Iar noi, bipezii, simțim mirosul rahaților lor și facem slalom printre castelele ridicate de ei pe unde i-a apucat.

Crezi că dacă ai gheata plină de fecale e nasol? Abia când îi spui ceva unui stăpân de câine ai intrat cu adevărat în rahat. Dacă le reproșezi ceva, de exemplu că al tău copil de numai câțiva ani nu are încă dezvoltată capacitatea de a evita ca un cal la hipodrom toate comorile lăsate în urmă de adorabilele lor animăluțe, o să-ți răspundă răstit că animalele sunt animale și nu știu ele unde e stradă și unde e budă. Asta dacă sunt într-o zi bună. Altfel o să te înjure direct cu ”fucking animal hater” sau mai neaoș, te vor trimite înapoi de unde ai apărut și-și vor vedea de drum în co0ntinuare alături de Bubico.

Vedeți voi, a iubi un cățel este incompatibil cu a strânge răhățel. Un om cu suflet sensibil are și stomacul sensibil. Cum să culegi… mizeria? Păi n-are și Bubico dreptul să se plimbe pe stradă ca un copil, că doar e băiatul lu’ mămica, nu-i așa? Mânca-l-ar mama pe el de cel mai bun prieten al omului!

Sigur că are dreptul să se plimbe pe stradă. Doamne, pupa-ți-aș tălpile, cine ar îndrăzni să insinueze altceva?! E și el un suflet, e copilu’ lu’ mămica! Numai că alte mămici, cu copil, nu cu cățel (scuzați cacofonia, dar parcă se potrivește!), nu lasă rahat în urma lor. Cel puțin eu una nu am văzut copii de un an, de doi ani, de trei ani făcând treaba mare în mijlocul drumul. În pantaloni, oameni buni, nu avem de unde să știm, putem doar bănui ce se întâmplă, numai că atâta timp cât nu călcăm în el, nici nu ne interesează!

Situația este atât de urât mirositoare încât aș plăti un serviciu ca să ies din ea. Aș plăti eu, omul care nu face mizerie pe stradă, nici hărtii nu arunc, nici fecale nu las în urma mea pe trotuar, ca să fie strada mea mai curată. Am auzit că există un astfel de serviciu, nu mai știu în ce țară, în Norvegia poate, unde municipalitatea te plătește la kilogram de rahat strâns de pe stradă. E ceva putred și in Suedia, de Danemarca nu știu nimic, unde sătui de atâta rahat, preșcolarii au protestat împotriva celor care nu strâng după căței: scoop the poop! Iar în Polonia unde am trăit bine mersi câteva luni fără să calc în ceva, am aflat că sunt cei mai mulți iubitori de căței! În Varșovia, dacă nu mă înșel, existau cei mai mulți cătei pe cap de locuitor, dacă-mi permiteți exprimarea. Erau cei mai dog friendly din Europa! Și asta nu se vedea pe străzi. Așadar nu ne putem lăuda cu cel mai mult rahat pe cap de locuitor, haha, ca, vezi Doamne, dovada suntem în mare comuniune cu natura. E vorba de altceva: dog owners just don’t give a shit!