sa radem putin

Cand eram la examentul de admitere la facultate, in fata mea, deja in fata comisiei, era o fata care trebuia sa isi spuna parerea despre emisiunile de divertisment de la televizor. Cu o morga care si pe CTP l-ar fi facut gelos, ea a inceput sa peroreze despre nivelul scazut al programelor de televiziune din tara si despre greata pe care i-o provocau absolut toate productiile. Profesorii, destul de normali in aceasta comisie (spre norocul meu!), zambeau relaxat si incercau sa o ajute: “Dar chiar nimic nu te face sa razi? Atunci spune o productie straina.” Rasul era sub demnitatea candidatei. Ai fi zis ca vazuse deja prea multe pana la varsta de 18 ani. In mod bizar, Radu Beligan nu pare rapus de tristete, desi o fi vazut macar un pic mai multe ca fata despre care va povestesc. Beligan pare chiar sa aiba umor. Dar sa ne intoarcem la fata noastra serioasa. Vazand ca nu au sanse sa vorbeasca despre umor cu ea, desi asta era subiectul care ii picase, au intrebat-o despre ce anume ii place ei. Si ea, tot cu solemnitate, a insiruit emisiuni despre cultura si probleme sociale, genul de emisiuni aflate in grila postului public de televiziune pentru ca trebuie, nu pentru ca se uita cineva la ele. Asa a inteles ea sa impresioneze comisia. Avea si emotii… Si adevarul e ca oricat te-ar invata cartile sau profesorii inainte de examen, nimeni nu te invata ca trebuie sa raspunzi si cu bun-simt: in cazul de fata, ca e comic sa spui ca nimic nu e comic (!) si ca nu razi niciodata, la nimic.

Nu despre examen voiam sa va spun, ci despre aceasta sobrietate si superioritate pe care o afiseaza unii, incercand sa para mai destepti. Oamenii care spun ca nu au televizor pentru ca televiziunea plictiseste si/sau tampeste, ca nu citesc literatura de proasta calitate sau ca de fapt tot ce citesc ei merita citit. Chiar recent imi spunea cineva (o tipa) ca a citit o carte proasta si ca regreta cumplit ca nu-si va recupera timpul pierdut citind-o. Desigur, coperta nu ii era lipita de degete, ar fi putut sa o lase jos dupa 3 pagini, 100 de pagini sau 300 de pagini. Nu si-ar fi pus viata in pericol daca renunta inainte de cea de-a 600-a pagina, adica ultima. Si cu toate astea, ca si cum ar fi indurat o pedeapsa, a citit-o pe toata. Si apoi se lauda ca nu s-a ridicat la nivelul ei.

Cartea era indubitabil proasta, nu am incercat sa o conving ca nu e asa. Numai ca, la fel ca un hamburger cu bacon din cand in cand, si o carte proasta are farmecul ei. Si o comedie cu Adam Sandler poate fi misto (ok, recunosc, I love Adam Sandler movies!!!), chiar daca nu e un film de Almodovar sau Ki-duk Kim.

Dar cine dracu’ vrea sa traiasca o viata hipocalorica?! Sa mancam numai salate bio, sa citim doar romane din seria “1000 de carti de citit intr-o viata”, sa vedem doar filme premiate de cel putin 2 ori si sa urmarim numai TVR Cultural? Excelent, daca esti masochist.

Eu savurez prostia. Eu vreau sa mananc si cartofi prajiti, chiar daca am fois-gras la discretie, vreau sa ma uit din cand in cand la Supernatural (unde altundeva se imbina povestile biblice cu mitologia si cu … Alien?) si la Curb Your Enthusiasm, nu doar la documentare despre Sergiu Celibidache, vreau sa ma uit la televizor si sa ma minunez de cat de departe poate ajunge uneori prostia, vreau sa citesc povestiri despre iubiri caraghioase, nu doar romane grele si sofisticate. Ei nici nu stiu cum poti spune ca o carte e buna, daca n-ai citit si multe proaste, si reviste, si ziare si bloguri. Mie imi place sa rad. Asta e.