Odihna

Ma simt usurata sa citesc pe un blog ceva la care rezonez dupa mult timp. 🙂 Bineinteles, la Catalin. Multumesc, Cata.

Cred ca de mult timp asteptam asta ca sa pot numi si eu un sentiment sincer. Doi din prietenii mei nu prea mai scriu pe bloguri: Radu a devenit tatic, iar Catalin a gasit-o pe femeia vietii lui si a luat-o de nevasta (I’m so happy and.. proud of him! Ca si cum as avea vreun merit… 🙂 ).

Si eu l-am gasit pe THE ONE, desi mi-e teama de cuvinte grele (si nu, nu voi sterge postul asta daca ma paraseste si-si ia inapoi cuptorul cu microunde si aspiratorul cand pleaca!), mi-a fost teama sa scriu despre asta ca sa nu devin cea mai vulnerabila persoana din lume (din lumile online si offline 😛 ), daca recunosc ca mi-am pus toate sperantele si visele pe masa.

Pe mine nu m-a luat de nevasta 🙂 , dar sper sa se intample asta (pentru ca deja am bookmarks la rochii de mireasa ahahahaha ce o sa rada cand o sa citeasca asta! dar e ok, imi place cand rade de mine, si eu rad de el uneori).

Si sunt fericita, dar nu-mi vine sa spun nimanui exact cum ma simt. Spre deosebire de nefericire, fericirea nu tine mortis sa se afiseze cu orice ocazie, nu e un strigat de ajutor, nu e o toapa care vorbeste tare, se imbraca in roz si danseaza pe mese in cluburi. :)) Biata nefericire, ce urat vorbesc de ea, sunt o nerecunoascatoare avand in vedere ca doar nefericirea scoate niste texte sensibile din mine. Fericirea e aroganta si lenesa.

Oricum, fericirea asta ma face mai putin exhibitionista, incerc sa ma protejez si sa il protejez pe Testos, nu vreau sa imi mai asum acest: “sa creada oricine ce vrea, eu spun ce cred, ce simt”. Ma simt responsabila pentru mai mult. Si mi-e o frica de mor, dar tocmai asta e atat de misto. 🙂 Fericirea e un sport extrem, nefericirea nu e nici macar un joc de dame in Cismigiu, nu e nici o miza, pic de adrenalina, nu poti sa mai suferi cand spui ca suferi, nu ai nimic de pierdut.

Am numit postul “odihna” pentru ca de ieri m-am gandit la odihna ca la unul din cele mai importante lucruri pe care mi le-a oferit maica-mea cat m-a crescut. De la linistea dormitorului meu, unde era perfect bezna, perfect intuneric, asa cat sa ma scufund total in somn, rar ma tineau treze intrebarile mele mari, dar dormitorul era perfect, numai in mintea mea se auzeau voci, suntem toti nebuni; pana la linistea vietii mele, ca intotdeauna o sa fie bine, intotdeuna era bine si ne era bine si am avut mereu sentimentul ca asa o sa fie mereu, indiferent de orice, chiar daca uneori lucrurile erau… maro. Cred ca asta e cel mai placut sentiment pe care poti sa-l ai, sa stii ca totul o sa fie bine, cand nu stii nici macar cum o sa arati peste cativa ani. Happy End. I love that. Si am ajuns sa cred ca orice s-ar alege de mine, de viata mea, daca o sa fiu casatorita, divortata, vaduva sau pur si simplu singura, bolnava sau sanatoasa, aici sau in alta parte, orice ar fi stiu ca o sa fie bine 🙂 , intotdeauna exista ceva sau trebuie sa cauti acel ceva care sa te faca sa te trezesti zambind.

Nu mai am acum un dormitor ermetic, desi am luat draperii blackout, simt cand rasare soarele (nu am nici o cladire in fata geamurilor si sunt chiar spre est asa ca vad rasaritul 🙂 ), noaptea se aude un pic-pic ingrozitor din interiorul caloriferelor, aud si cand vecinul de deasupra se intoarce in pat (azi-noapte a avut un somn agitat), dar sentimentul de liniste este bine inradacinat in mine.

Cu odihna asta am avut mereu energie sa fac ce vreau, sa cred ca pot sa fac orice.

Cel mai mult imi doresc sa pot crea si eu liniste in jurul meu, sa dau sentimentul celor pe care ii iubesc ca au superputeri.

Si cam atat. Sunt fericita.