Vieți omenești pierdute. Oameni zdrobiți de clădiri bombardate, pulverizați de explozii. Copii născuși prematur care pierd orice șansă la viață pentru că spitalele sunt atacate, iar saloanele se improvizează în buncăre. Medici care își fac meseria fără curent, fără căldură, fără analgezice.
Este cea mai dură imagine pe care ne-o redă războiul. Ne tulbură până la lacrimi, ne face să tremurăm de teamă: dacă ni s-ar întâmpla și nouă? Cum ar fi să ne luptăm pentru viața noastră și a celor dragi? În fiecare zi de scuturăm de griji și ne spunem că o să fie bine. Ne concentrăm toată energia în a ajuta, a dona, pentru că altfel, stând degeaba, am înnebuni.
Pe cât este de dureros să vedem mii de morți nevinovați, iar când spun nevinovați nu mă refer doar la civili, ci și la voluntari înscriși în serviciul militar și la soldați, pe atât este de frustrant să văd și cum oamenii își pierd rostul: casele, agoniseala, visele.
Un om este mai mult decât inima care îi bate în piept: este ceea ce îl motivează, ceea ce îi dă sens, pasiunile, munca sa, planurile și visele. Nu e momentul să plângem după mașini arse în stradă când oamenii mor împușcați pe străzi, știu, dar mi se strânge inima când mă gândesc că unii oameni nu își vor reveni niciodată după această agresiune oribilă, chiar dacă vor rămâne în viață.
Oameni treziți din somn de alarme antiaeriene, schimbați pe viață de frica viscerală, albiți, fugiți din calea criminalilor. Salvați, dar dezrădăcinați, cu o parte din identitate furată. Nu le distrug doar prezentul, le fură viitorul.
Cel mai mult mă gândesc cum să îmi protejez copilul. Dar când este vorba de noi, adulții, mă întreb ce viață ne salvăm când niște criminali ne forțează să o luăm de la capăt. Când oamenii sunt forțați să fugă de frică, să lase în urmă ceea ce numesc „acasă”, le iei umanitatea.
Cine sunt eu? Nu sunt doar o ființă cu puls, sunt ceea ce construiesc zi de zi pentru copilul meu, pentru cei dragi. Sunt pașii pe care îi fac în direcția aleasă de mine: unde sunt azi și unde voi fi la anul. Ce experiențe și ce confort îi ofer copilului meu. Cum iubesc, cum voi îmbătrâni. Dacă îmi răpești asta, îmi rămâne prea puțin.
Port în mine o traumă a familiei, un bunic căruia comuniștii i-au luat totul, până ce și-a pierdut mințile, iar apoi viața. Nici nu l-am cunoscut, dar mă doare o cicatrice nevăzută știind asta. Doare acolo când văd suferința din Ucraina.
Furie este mult prea puțin spus pentru ceea ce simt față de agresori. Să se aleagă praful de ei!
Sursa foto: Anatolii STEPANOV
No Comments