Vieți omenești pierdute. Oameni zdrobiți de clădiri bombardate, pulverizați de explozii. Copii născuși prematur care pierd orice șansă la viață pentru că spitalele sunt atacate, iar saloanele se improvizează în buncăre. Medici care își fac meseria fără curent, fără căldură, fără analgezice.
Este cea mai dură imagine pe care ne-o redă războiul. Ne tulbură pînă la lacrimi, ne face să tremurăm de teamă: dacă ni s-ar întîmpla și nouă? Cum ar fi să ne luptăm pentru viața noastră și a celor dragi? În fiecare zi de scuturăm de griji și ne spunem că o să fie bine. Ne concentrăm toată energia în a ajuta, a dona, pentru că altfel, stînd degeaba, am înnebuni.
Pe cît este de dureros să vedem mii de morți nevinovați, iar cînd spun nevinovați nu mă refer doar la civili, ci și la voluntari înscriși în serviciul militar și la soldați, pe atît este de frustrant să văd și cum oamenii își pierd rostul: casele, agoniseala, visele.
Un om este mai mult decît inima care îi bate în piept: este ceea ce îl motivează, ceea ce îi dă sens, pasiunile, munca sa, planurile și visele. Nu e momentul să plîngem după mașini arse în stradă cînd oamenii mor împușcați pe străzi, știu, dar mi se strînge inima cînd mă gîndesc că unii oameni nu își vor reveni niciodată după această agresiune oribilă, chiar dacă vor rămîne în viață.
Oameni treziți din somn de alarme antiaeriene, schimbați pe viață de frica viscerală, albiți, fugiți din calea criminalilor. Salvați, dar dezrădăcinați, cu o parte din identitate furată. Nu le distrug doar prezentul, le fură viitorul.
Cel mai mult mă gîndesc cum să îmi protejez copilul. Dar cînd este vorba de noi, adulții, mă întreb ce viață ne salvăm cînd niște criminali ne forțează să o luăm de la capăt. Cînd oamenii sunt forțați să fugă de frică, să lase în urmă ceea ce numesc “acasă”, le iei umanitatea.
Cine sunt eu? Nu sunt doar o ființă cu puls, sunt ceea ce construiesc zi de zi pentru copilul meu, pentru cei dragi. Sunt pașii pe care îi fac în direcția aleasă de mine: unde sunt azi și unde voi fi la anul. Ce experiențe și ce confort îi ofer copilului meu. Cum iubesc, cum voi îmbătrîni. Dacă îmi răpești asta, îmi rămîne prea puțin.
Port în mine o traumă a familiei, un bunic căruia comuniștii i-au luat totul, pînă ce și-a pierdut mințile, iar apoi viața. Nici nu l-am cunoscut, dar mă doare o cicatrice nevăzută știind asta. Doare acolo cînd văd suferința din Ucraina.
Furie este mult prea puțin spus pentru ceea ce simt față de agresori. Să se aleagă praful de ei!
Sursa foto: Anatolii STEPANOVÂ
No Comments