Vecinii care ne strică plăcerea de a sta acasă. Nesimțiți care ne înconjoară

Cînd stai la bloc, ești umilit în fiecare zi. Suporți mirosul de țigară al vecinului care a urcat cu ea aprinsă, te îmbibi în mirosul de ceapă prăjită de la vecina care își aerisește bucătăria deschizînd ușa apartamentului, adormi cu muzica în timpane de la vecinul care sărbătorește des ocazii speciale, ca la discotecă, în apartamentul de deasupra și te trezești cu zgomotul de bormașină din cauza unuia care rezolvă toate problemele de design interior la prima oră, chiar și în weekenduri. Ești al lor, ești prizonierul lor. Nu ai cum scăpa, ești înconjurat, la stînga și la dreapta, sus și jos, n-ai cum să nu ai cel puțin un ghiolban pe o rază de 10 m.

Păcatul acestor indivizi este că sunt atît de proști încît nici nu înțeleg că deranjează. “Dacă nu se vede, nu se pune” pare să fie motto-ul lor. Mirosul? Care miros, domne, ești prea sensibil, se duce imediat. Zgomotul? Dar sunt la mine în casă, băi, fac ce vreau, nu-ți cer ție voie să îmi renovez casa, da?!

Disperarea noastră este că trebuie să împărțim spațiul cu ei. De dimineață pînă seara, ne înghesuie cu stilul lor de viață: în trafic ne taie calea, ne claxonează și ne înjură, la birou ne toacă mărunt nervii, în parcuri ne împiedicăm de gunoaiele lăsate de ei, iar acasă ne torturează cu zgomotele și miosurile lor, fără jenă.

Vă mărturisec că, atunci cînd m-am mutat de la apartament la casă, acum 7 ani, eram amețită de bucurie, de perspectivele liniștite pe care mi le oferea noul imobil. Urma să scap de toți idioții, să mă izolez în căsuța mea de 100mp utili, să stau ascunsă după draperii groase, savurînd liniștea și întunericul în fiecare dimineață. Ce credeți, mi-a ieșit schema? Firește că nu.

Prostia este ubicuă, ghiolbănismul romînesc se manifestă peste tot, atît în mediul urban, cît și în mediul rural, și la bloc, și la casă. Să fim serioși, nesimțiți ne găsesc și pe Lună.

Un vecin și-a luat un cățel. Vedeți voi, ceea ce nu am calculat eu este că și la casă ai vecini, doar că nu așa de intimi: nu auzi cînd trag apa, dar auzi cînd au un grătar, pun o manea, bat covoare sau le latră cățelul. Așadar, vecin, cățel. Întîi, m-am bucurat pentru pentru el. Și el, dar și soția, cît și socrii cu care stă, sunt supraponderali, iar plimbarea unui cățel ar fi urmat să le facă sigur bine. Am văzut eu, pe cuvînt de onoare, ce schimbat a fost un alt vecin care în fiecare dimineață alerga împreună cu patrupedul său timp de o oră! A întinerit 15 ani, zău. Numai că n-am eu noroc de atîția vecini decenți. Ăsta doar și-a luat cățel, nu l-a și plimbat, el stă în fața casei, pe 3 metri pătrați, ca-ntr-o cușcă, și latră cît îl ții acolo. De la 6 dimineața, de obicei, pînă pe la 9, dar și în alt intervale orare care însă nu mă interesează atît de tare.

Pe principiul “în casa mea fac ce vreau eu”, aplicat la casă sub forma “e curtea mea, fac ce vreau eu”, omul nu a înțeles cînd m-am dus la el în pijamale, la răsărit, de mai multe ori, rugîndu-l politicos să mă lase să mai dorm. Nu doar că nu a înțeles, ci chiar m-a jignit. Desigur, înjurătura, arma tuturor ghiolbanilor. Iar armura? Nesimțirea. Armistrițiul a fost obținut cînd, calculînd eu ora de culcare după ora de trezire a potăii, am început să îi sun la ușă pe la 1-2 noaptea. Sigur că trezeam pe toată lumea, dar ce puteam să fac? Cînd răspundeau, în pijamale, îi anunțam că mă culc și nu aș vrea să e tot culcăm deodată și să ne trezim deodată. Așadar, eu nu îi mai trezesc cînd mă culc eu, ei nu mă mai trezesc cînd se trezesc ei. Credeți că e ținut mult pacea? Ei, aș!

Un an de zile m-am bucurat că măcar sîmbăta mă trezeau la 9, nu la 6. Iar cînd vremea este foarte capricioasă, potaia nu mai iese la lătrat delic, nici nu este plimbată, pesemne că se poate să își facă nevoile și fără să mă capieze pe mine.

Vă anunț cu durere că animalul m-a trezit și azi, și ieri, și alaltăieri. Și probabil mă va trezi cît va avea zile. Între timp, un alt vecin și-a luat un cîine și are același obicei, de a deranja tot cartierul de căsuțe înghesuite. Nu prea le place să-și plimbe animalele, dar le iubesc, așa cum nu-și iubesc vecinii, asta e clar.

Și dacă nu ar fi ei, ar fi cei care își etalează mașinile tunate, dînd muzica tare cînd se plimbă încet, încet, cu geamurile lăsate. Și cel care își bate covoarele în spațiul verde din apropiere deși, poate nu știați, există și o lege care înterzice bătutul covoarelor. Desigur, are sens, cum să fie legal să își împrăștii mizeria și microbii într-un loc de joacă pentru copii? Dar cînd i-a împiedicat pe ei o lege să facă ce doresc? Lumea e a lor, nu a noastră.