IUBIM

De ce divorțul m-a făcut o mamă mai bună și un om mai bun

“Vreau la Buni!” Nu știu câți părinți ar țopăi de bucurie la auzirea acestor cuvinte, dar bănuiesc că mulți s-ar grăbi să împlinească dorința și și-ar freca palmele cu un zâmbet pe buze ce ar trăda planurile nebunești de a ieși în oraș, de a deschide un vin alături de partener, de a comanda junkfood și, mai ales, de a dormi până târziu. Noi, părinții, suntem ființe simple. În general, cam toți visăm la aceleași lucruri: mai mult timp pentru ce ne place, mai mult somn.

Doar că eu simțeam un gol în stomac când auzeam cererea fetiței mele. Mă dureau capul, stomacul, nu mai puteam mânca, am luat o viroză care m-a lăsat fără voce o săptămână. Perioada aia a fost ca o gripă oribilă.

Aveam o mulțime de reacții fizice la stresul adus de divorț, de vinovăția de a fi incapabilă să îi ofer unui copil liniștea pe care toți ne-o dorim când suntem mici, mediul ăla în care nu se întâmplă nimic nou și tocmai asta e minunat: casa e casă, Crăciunul arată la fel, vacanțele la mare și la munte, cu mami și cu tati, sunt mereu la fel. Schimbarea e dureroasă, aduce confuzie. Știam asta, doar trăisem doar cu mama mea, divorțată de tatăl meu, și mereu m-am întrebat de ce la mine acasă nu e la fel ca la alții.

Până atunci mă puteam plânge, ca orice mamă normală și cât de cât modernă și sofisticată, că nu am timp să ajung la sală și la salon, că nu mai ies cu prietenele în oraș, că nu dorm destul. Noile probleme din viața mea făceau ca cele vechi să pară o miorlăială penibilă. Aveam de rezolvat o situație mult mai complexă decât o dimineață de sâmbătă în care cineva, nu spun cine, mă trezește la răsărit și îmi cere clătite cu dulceață.

Bifând toate căsuțele din formularul clasic, cu o slujbă solicitantă, un soț ocupat și o grădiniță privată, puteam chiuli destul de mult de la rolul de mamă. Aveam mereu scuze foarte bune. În primul rând, eram epuizată. În al doilea rând, aveam cea mai bună bunică din lume pentru fetița mea: mama mea. Era ca și cum aș fi fost eu acolo, îmi spuneam, nu angajasem o bonă filipineză!, deși și aia ar fi făcut probabil o treabă bună, doar că… nu eram eu. În al treilea rând, nici nu știam cum să fiu mamă. Am decis să amân cât era posibil asta. Dar la un moment dat nu s-a mai putut amâna, cutremurul m-a lovit, iar eu știam demult că am bulină roșie.

M-am trezit singură cu fetița mea. Singură și fără să știu cum să mă apropii de copilul meu de 4 ani și jumătate care a stat mult mai mult cu bunica decât cu mine, adică de dimineața până seara, până la 3 ani, când eu am renunțat la slujbă și am devenit freelancer, și încă un an în care, greu am înțeles de ce, prefera să stea cu tatăl când îl prindea pe acasă. O relație complicată și acolo, dar fiecare cu psihologul lui, ca să zic așa.

În toată nebunia pe care o trăiam, aveam un reper. Vedeam un far în depărtare. Eram în derivă, dar știam că acolo trebuia să ajung. Eu și mama mea am fost mereu apropiate, îi spuneam totul și aveam încredere în ea, ceea ce nu s-a schimbat până astăzi. Când am închis ochii și mi-am imaginat viitorul, eu nu am văzut asta pentru mine și fiica mea. Am văzut ceva dureros: că aș fi aflat ce mai face de la alții, că nu m-ar fi sunat să vadă pur și simplu ce mai fac, că nu am fi avut secretele noastre și planurile noastre. Iar pe copiii ei i-ar fi crescut niște bone, eu aș fi fost una dintre acele bunici care insistă că au viața lor și nu se pot sacrifica, au de udat plante, de plimbat căței, de văzut peisaje frumoase, nu au timp de schimbat scutecele nepoților. M-aș fi urât. Nu, deja mă uram.

Nu știam ce să fac sau, mai bine zis, îmi plăcea să cred că nu am ce să fac. Că am încercat totul. Că nu mai depindea de mine. Psiholoaga la care am mers în acea perioadă mi-a aplicat un duș rece de care aveam nevoie. “Nu reușesc să am o conexiune cu ea, oricât aș încerca!”, mieunam eu slabă de pe canapea. Nu aveam curaj să mă privesc în oglindă, de fapt, să înțeleg ce fac greșit. “Ești neliniștită, ai un conflict interior care se vede, se simte, deranjează, obosește. Copiii caută la adulți liniște, să se simtă în siguranță în brațele lor.” Atunci am înțeles că nefericirea mea se transmitea ca un virus. Că orice om, mic sau mare, m-ar fi ocolit dacă ar fi avut vreun pic de instinct de conservare. Trebuia să rezolv acele dureri care mă măcinau și mă împiedicau să văd și să ascult cu adevărat un copil.

O lună a trecut fără să știu cum, soarele a tot răsărit și a apus, iar eu am respirat și am expirat în mod automat, amorțită, am hrănit, spălat și dus și luat copilul de la grădiniță, iar într-o seară, am simțit că pot. Am pus telefonul pe silent, m-am așezat pe jos și am întrebat-o: ”Ce vrei să facem?” M-am uitat la ea, chiar m-am uitat la ea. Mi s-a părut că o văd pentru prima oară după foarte mult timp. Poate chiar de când am văzut-o prima oară, vânătă, urlând cu ochii închiși pe pieptul meu, cu cordonul ombilical încă pulsând. De atunci, cred că nu mai fusesem destul de atentă.

Textul integral cu tot cu finalul, care sper să vă facă să vă schimbați planurile de azi sau de săptămâna asta, se regăsește pe Republica.ro. Este al doilea articol al meu pe platformă și sunt bucuroasă să primesc feedback copleșitor de la voi. Mulțumesc. Aveam nevoie de asta. 

Aș vrea să știți că nu mi-a fost ușor să scriu despre relația cu fiica mea. Este cu siguranță cel mai sensibil loc din sufletul meu, iar faptul că la un moment dat nu m-am mai simțit apropiată de ea a fost cea mai mare durere a mea. Nu știu cât a fost în mintea mea, otrăvită de propria-mi vinovăție, și cât era real, dar nu am simțit că sunt mama ei așa cum ar trebui să fiu, așa cum vreau să fiu. Să povestesc despre această călătorie a fost greu, dar și eliberator. Mă simt cumva dezbrăcată în fața voastră după această mărturisire, dar și mult mai ușurată, mai fericită pentru că pot să recunosc și să mă vindec, să mă iert.

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    Cristina Maria
    02/10/2019 at 4:30 PM

    foarte, foarte fain materialul, Andreea:) ai crescut enorm si esti un om misto! si copilul tau o sa stie asta!

  • Reply
    Florina
    03/10/2019 at 9:00 PM

    Acum cativa ani am fost la o conferință a dr. Tina Payne Bryson, conferința care mi-a schimbat viața. Făceam o mulțime de greseli fata de fiica mea si aveam sentimentul că cu cat ma străduiesc mai tare sa îndrept lucrurile cu atat mai rau ma afund. Cea mai mare greseala a mea era ca nu eram naturala, ca voiam doar sa fiu o mamă buna iar ea Trebuia sa fie un copil bun. Uneori “fugeam” de ea, răsuflam usurata dupa ce adormea sau cand altcineva se ocupa de ea.
    Am inteles ca stilul de creștere era ezitant si ca eu eram foarte rece si distanta. Nu spun ca de atunci totul e roz dar am gasit curajul necesar sa fiu eu, sa ma accept si sa o accept, sa las lucrurile sa se întâmple si sa ma bucur de tot. Lucrez la asta si stiu ca mai am mult de invatat dar stiu ca se poate, ca nu e totul pierdut. La acea conferința am invatat ca stilul de atașament se poate schimba 3 luni, ca puteam sa (re)devin “paradisul siguranței” pentru copilașul meu.

    Capul sus! Si tu poti! Si esti pe calea cea bună. Te îmbrățișez cu putere!

  • Reply
    Florina
    03/10/2019 at 9:02 PM

    Si inca ceva: felicitări pentru curajul de a scrie despre asta! Te admir!

  • Leave a Reply

    %d bloggers like this:
    Inline
    Inline