Acesta nu este un articol despre riduri. Nici despre lupta cu ele. E despre suflet.
Când împlinești 18 ani, oamenii sărbătoresc cu tine de parcă ai luat o medalie olimpică. De fapt nu prea ai niciun merit, dar în fine. La 30 de ani, lumea te întreabă: “Și, cum e la 30 de ani?” De parcă ai primit o cheie la un seif sau ai intrat brusc în sfatul bătrânilor, înțelepciunea dă pe afară și ai acces la toate tainele omenirii.
La 35 de ani, cât am și eu de aproape o lună, te mai întreabă lumea cum e, dar mai puțin, adică toată lumea știe că e mai trist să ai vârste cu prefixul 3 decât cu 2 și că trecerea timpului nu mai e motiv de bucurie de când ai încetat să porți tricouri cu vedere la buric.
Vă zic eu cum e la 35 de ani. Mă rog, plus sau minus câțiva ani, că unii se ramolesc mai repede, iar alții mai încet.
În primul rând, obosești mai repede. Orice activitate te obosește. Să stai la laptop toată ziua, să mergi la cumpărături, să te joci în parc, să faci curat, să grădinărești, orice, orice. De fapt, cu timpul jonglezi cu mult mai multe lucruri. Cred că asta e cauza oboselii, e firesc.
Avem impresia că totul se întâmplă în adolescență sau în jur de 25 de ani, că citim mult, călătorim mult, vorbim mult, ne îndrăgostim mult, dar de fapt după 30 de ani începi să ai mai multe griji, îți faci griji și pentru copii, și pentru părinți, răspunzi de o locuință, oricum o fi ea, mare sau mică, să fie curată, să îi meargă toate, mașină de spălat, aer condiționat, aspirator etc, casa să aibă frigiderul plin, ai responsabilități mai multe la muncă, mizele sunt mai mari (dacă greșești se pot pierde mulți bani sau reputații), încerci să nu mai chiulești de la sport că începe să te doară spatele, vrei să stai la birou cât mai mult dar totodată să pleci cât mai devreme, să alergi și în parc cu ăla micu’, să te duci la sală, să ai prieteni… Pentru mine este epuizantă. Viața. Sunt obosită. Îmi imaginez ce îmi va spune cineva de 50 de ani – “crezi că acum obosești repede?!” Ok, pot să accept asta.
În fine, dacă ies în oraș noaptea, îmi ia 2 zile să îmi revin. Deci nu mai pierd nopțile pentru că ar fi masochism.
În al doilea rând, devii foarte cinic. Sau cel puțin asta am pățit eu. Poate are legătură cu parcursul vieții mele de până acum, nu cu vârsta, dar sunt foarte cinică. Când aud de o mare poveste de dragoste nu mă mai pot entuziasma pentru că știu cum arată multe povești de dragoste dupa 5 sau 10 sau 15 ani. Nu zic că oamenii se despart sau nu mai iubesc, deși statistica spune că majoritatea probabil se vor despărți în vreo 3 ani hehe, dar nici nu cred în fluturi în stomac toată viața, în prinți care apar călare și vieți ca-n reclame la iaurt. Și mi se pare că noi singuri trebuie să ne ajutăm, să ne îndeplinim visele, să apăram călare – nu pentru că altcineva, ci doar așa, for fun.
Cei mai fericiți oameni pe care îi cunosc eu duc multe greutăți. Și nu sunt neapărat married with children, ca-n poveștile Disney, unii sunt divorțați, alții singuri și se gândesc să aibă un copil singuri (adoptând, de exemplu), muncesc de le sar capacele ca să plătească o școală bună, fericirea are multe forme și e în plină desfășurare toată viața. Nu există un vârf pe care să urci, ca pe Everest, și când ești sus să urli: “Am reușit!” Mereu mai ai de urcat un pic, mai cazi un pic, mai obosești, îți bagi picioarele în el de munte și zici “Ce caut eu aici?!”, o iei de la capăt și tot așa. Deci aș zice că la 35 de ani înțelegi că fericirea nu e o vacanță la 5 stele, un apus de soare admirat cu un cocktail în mână, ci fiecare zi în care ești sănătos și nu se întîmplă nimic dramatic. Când ador acasă la mine, frântă de obosleală, sunt fericită. Când merg pe jos mai mult de 20 de minute într-o zi, sunt fericită. Când iau micul-dejun și cina cu fetița mea care vorbește mai mult decât mine, jur, nu credeam că e posibil, sunt feicită. Orice am mânca, oricum ar fi vremea de afară, orice am povesti.
După 35 de ani, corpul nu mai e la fel. Eu încă mai credeam privindu-mă în oglindă că lumina e de vină. Ei bine, cred că pot să accept că în orice lumină anii se văd. Sau mai ales ultimii ani care pentru mine au fost ca o mie de ani. E ok, doar că mintea mea abia se obișnuise cu moaca de la 25-30, acum trebuie să se reobișnuiască. Plus că mă doare spatele. Cărat un copil de aproape 20 kg, hm, mă resimt.
Nu am timp să scriu cât aș vrea, deși tare aș mai vrea. Am atâtea idei în cap. Poate la 45 o să am mai mult timp.
Hai că se poate.
Foto: Mihai Constantineanu
5 Comments
HORTENSIA
30/05/2019 at 9:41 PMLa multi ani!-
Margo
31/05/2019 at 9:27 AMLa multi ani!!! Fain articol, dat iti faci prea multe probleme. Eu înca am 49 (pentru inca vreo 3 saptamani) şi nu, nu iti spun “crezi că acum obosești repede?!” Iti spun doar sa te bucuri de ceea ce faci atunci cand faci. Daca ceea ce faci la un moment dat (orice chestie cat de mica) te face nefericita in momentul ala, las-o balta, o reiei mai tarziu cand ti se schimba dispozitia! Nu, nu am gasit reteta vietii perfecte, e doar ceva ce am observat si am constientizat de-a lungul timpului si nu sunt in stare intotdeauna sa fac ceea ce te-am sfatuit pe tine! Schimbarile consistente, fizic şi psihic, am trait (si traiesc inca) dupa 43 de ani! So, don’t worry, be happy!!!
Margo
31/05/2019 at 9:28 AM*schimbari, nu schimbarile, scuze!
sanda
31/05/2019 at 10:16 AMLa multi ani cu fericire si iubire!
Si stai linistita, dupa 45 de ani iti vei reveni! Va disparea si cinismul, si oboseala, trupul si sufletul iti vor intineri, vei fi iar ca la 20 de ani!!
Crede-ma pe cuvand, si eu am trecute pe acolo, prin 35, cu aceeasi stare!
andressa
31/05/2019 at 10:30 AME o criza personala, nu-i asa? Mi se pare si mie, sper sa imi treaca, mai ales atunci cand fetita mea va fi mult mai independenta, poate ma voi simti si eu, alaturi de ea, adolescenta. Hehe!