De ce nu vorbim despre bani?

Mai rușinos decât să fii sarac nu e nici măcar să fii murdar. Decât să recunoască oamenii că sunt săraci, mai bine se îndatorează. Așa, să nu te speli pe dinți și pe păr, treacă-meargă, dar să n-ai telefon scump e chiar jenant! Să pastreze aparențele, oamenii își cumpăra ce nu își pot permite, merg în locuri pe care nu și le pot permite, fac cinste, au musafiri, se laudă cu ce visează ca ar lua pentru că alternativa e… Să pară proști.

Eu m-am prins de asta când eram elevă. Învățătoarea, deși foarte deșteaptă și bună cu mine, îi umilea des pe cei săraci. Le reproșa că au haine uzate, că i-adus flori ofilite sau, și mai rau, furate din grădini în drum spre școală. Chiar si cu mintea de atunci, la 7 ani, in clasa întâi, imi dadeam seama ca e un gest frumos faptul că o fetita a rupt dintr-o grădină o floare ca să îi aduca de 8 martie, pentru că parinții ei nu i-au cumpărat, cum se întamplase în cazul nostru. Aproape ca îmi venea să ii iau apararea când i-a zis: “Ce e asta?! ” Dar nu am avut curaj, simțeam ca voi face pe mine de emoție daca voi spune ceva. Aurelia, colega mea săracă, țigancă, din clasa întâi, nu a mai venit în clasa a doua. Majoritatea o ocoleau, deși eu o simpatizam enorm, simțeam ca are un suflet foarte bun. Am tăcut atunci, dar nu am uitat.

Iar in clasele mai mari, a cincea de exemplu, când eram la clasa specială de engleză unde intrasem după un examen și s-a schimbat colectivul clasei, am dat de alte lucruri. Nu de săraci, ci de bogați. Acum eu eram cea săracă.

Unii veneau cu banane la pachet sau chiar mâncare de la restaurant împachetată. Ce aroganță! Aveau haine din străinatate cum eu nici nu văzusem. Era și un clasament al penarelor: cine îl avea mai șmecher era mai șmecher. Minte de copil, repere de copil. Acum avem altele.

Eu știam de la mama că și dacă am ciocolată sau banane nu e frumos sa vin cu ele dacă nu împart cu toată lumea că poate alții vor sa guste și nu au, dar regulile noastre de bun simț nu mai erau valabile. Învățam ceva nou, ce e un ghiolban, ceva ce mi-e foarte familiar acum: când e “cool” sa ai doar tu, când e cool ce deții, nu cine ești.

Zicala era că dacă ești sărac, nu te descurci, ești prost. Zău, și un hoț e mai cool decât un administrator de bloc cinstit. La fel cum o fată săracă e proastă dacă nu face videochat. Este?

În liceu am vorbit chiar cu un psiholog, nu făceam terapie, dar îl cunoscusem întâmplător în cercul meu de boemi care se întâlneau la Lăptăria lui Enache și discutau despre reviste literare, și l-am intrebat ceva ce ma apăsa din ce în ce mai tare: cum fac cu prietenii mei care vor mereu la biliard, la bowling, totul costă și eu nu îmi permit, cum îi fac sa renunțe? El mi-a zis simplu: “Nu ei trebuie să renunțe la ce tu nu îți permiți. Tu trebuie să renunți.” Nu mi-a convenit. Voiam sa fac parte din grupul lor. Erau cool, mergeau in vacante în strainatate, aveau haine frumoase, îți permiteau orice, oricând, aveau buzunarele umplute de părinti. Ma simteam penibil fără motiv, aveam pur și simplu alt stil de viață. Îi ceream mamei bani cu insistență, ziceam ca nu mă înțelege, de parcă nu vorbeam aceeași limbă.

Ca adult, observ ca lucrurile stau foarte asemănător. Toți vrem să fim cool. Să fim invidiați pentru haine, mașină, telefon. Decât să spunem că nu putem ieși în oraș că nu avem bani mai bine inventăm un diagnostic contagios.

În Finlanda, în vizită la prietena mea ca studentă Erasmus, am văzut ca majoritatea erau în patura de mijloc. Muncă multă, bani nu prea mulți, dar vieți decente. Puțini îți permiteau să iasa în oraș, de exemplu. Reciclau ca să economisească bani, nu din convingeri ecologice, parcau departe, alegeau cu atenție zona – deși era incomod – era mai ieftin, alegeau brânza mai ieftină, berea mai ieftină etc și luau haine la reduceri, studenții lucrau în vacanțe și asta era normalitatea. Parinții acestor studenți erau profesori, asistenți medicali, ingineri, în niciun caz “fraieri”.  Viața era destul de grea și nu era o rușine. Era un fapt cu care toată lumea se confrunta.

La noi este o rușine. Încă.

Oamenii “deștepti” se descurcă. Dar nu e adevărat.

Si lumea încă nu recunoaște sau nu vorbește de credite, de calcule, de compromisuri, de presiunea socială (să fii bărbat și să nu aduci o tonă de bani e doar un pic mai rău decât sa fii femeie și să nu găsești “unul cu bani”).

De ce nu vorbim de bani?

Că nu se fac ușor, ca trebuie drămuiți, economisiți, investiți. De ce? De proști.

Sursă foto supererou si bani Shutterstock