Cazul mașinuța. Discuție ridicolă despre bun-simț

Cui îi place să vadă o mașină de sute de mii de euro lăsată pe avarii în mijlocul străzii, parcă tocmai pentru a putea fi remarcată (admirată sau înjurată?) de un șofer mândru și totodată nepăsător care bea o cafea la o măsuță, la câțiva metri mai încolo, pe trotuar?

Vă gândiți că e un ghiolban, nu?

Dar cui îi place să vadă haine stridente cu logo-uri mari, Chanel, Versace, Dior? Parcă îți strigă cineva în urechi: IA UITE CE AM EU!!!

Lucrurile astea sunt cum sunt la adulți, dar când e vorba de copii, mie mi se par și mai grosolane.

Și uite așa ajungem la subiectul problemei. În locul de joacă în care ne facem veacul, mititel, neatractiv dacă nu stai in zonă, cu doar 2 leagăne, un tobogan și un balansoar, câteva bănci pe care stau la taclale părinți, bunici și bone din cartier, s-a ivit într-o zi o mașinuță electrică ultimul răcnet. O decapotabilă roșie scumpă rău, mișto, de-mi venea și mie să mă dau cu ea, ce să mai zic de copiii din parc!

Regulile după care noi trăim sunt următoarele:

*parcul nu e restaurant ca să mâncăm acolo. Avem mâini murdare, se uită toți în gura noastră, plus că mâncâm la masă, acasă, la anumite ore, nu tot timpul că ne stricăm digestia. (Plus că unii copii au anumite alergii, regimuri speciale sau diete că sunt deja obezi și creăm niște situații foarte neplăcute dacă apărem cu biscuiți etc. Noi ca adulți nu putem avea pretenția ca un copil de 3 ani să știe că nu are voie ce vede la altul, dar putem să nu scoatem orice din geantă în public!)

*parcul nu e bal ca să ne îmbărăcăm la țol festiv și apoi să stăm cuminți să nu ne stricăm paietele (iar dacă totuși vrem paiete și pantofi de lac, ne asumăm că se vor strica. Rău.)

*parcul nu e mall să plecăm cu bani la noi și să ne luăm tot ce avem chef. Plecăm de acasă cu o sticlă de apă și gata!

*parcul nu e sufrageria personala să venim acolo cu toate jucăriile să le expunem ca într-o vitrină. În parc vii cu ce se poate folosi afară: minge, trotinetă, bicicletă, rachete de bedminton și, în rest, multă imaginație.

*dacă aducem ceva în parc înseamnă că se poate împărți cu toată lumea. Dacă nu se poate, atunci rămâne acasă.

Evident, nu toată lumea crede în aceste reguli de politețe sau de bună creștere sau cum vreți să le spunem. Deși eu zic că ne fac tuturor viața mai ușoară. Adică respectându-le ne bucurăm cu toții de un mediu foarte plăcut în parc, la fel cum și acasă dacă avem un set de reguli foarte clare de igienă, de comportament la masă (ne spălăm pe mâini înainte, ajutăm la pus/strâns masa etc, nu mâncăm pe canapea ci la masă etc) și altele viața cu copii e mai ușoară și mai frumoasă, nu doar pentru noi, și pentru ei. Că e clar cum funcționează treaba și nu ne enervăm, nu ne frustrăm. Corect?

Buuuun.

Ce facem deci când apare o mașinuță electrică – un produs de fiță în sine, nu mai zic că era un model nu-știu-cum ?

Eu una nu am putut să stau deoparte în timp ce copiii se uitau la mașinuță și șușoteau de parcă copilul-șofer defila pe o scenă în fața lor. Unii dintre copii au jucării scumpe acasă, unii nu au, stăm într-un cartier în care aș zice că mulți nu sunt străini de gadgeturi de ultimă generație, vacanțe în străinătate și jucării de tot felul, dar esența e ca niciunul nu vine în locul de joacă să se dea mare cu nimic. De fapt, copilul nu făcuse acest gest, ci adultul, doamna (poate mama?) care decisese că e o idee bună să se plimbe pe acolo și era foarte încântată de situația pe care o crease. Era toată numai un zâmbet.

M-am dus la ea și am întrebat-o zâmbind dacă ea e cu copilul cu mașinuța, a zis că da și i-am spus apoi: “Am venit să vă spun că mi se pare o idee neinspirată să aduceți în parc o jucărie atât de scumpă și de specială pe care copiii nu o pot împărți. Păcat. Cum credeți că se simt copiii care iată, se uită acum și s-au oprit din jocurile lor, leapșa, bedminton, ca să se uite la mașinuță? Creați un moment de frustrare care putea fi evitat.”

Eu zic că i-am vorbit frumos și nu am atacat-o personal. Am fost calmă. M-am gândit că dacă o pot convinge de ceva, pot doar dacă îi vorbesc politicos. Nu am jignit-o și nu spus nimic despre copil. Până la urmă copilul nu are nicio vină. Ar fi ieșit cu altă jucărie sau ar fi mers în altă parte dacă mama lui asta credea că e mai bine.

Totuși reacția ei nu a fost prea prietenoasă, așa cum poate vă așteptați. Și-a ridicat mult sprâncenele și a zis că sunt o frustrată, că sunt săracă și că până la urmă aia e, copiii vor plânge mereu pentru că vor ce văd la alții. Asta e viața. (Cu gândurile rămase de atunci, că a fi sărac poate fi o jignire, am scris acest post: De ce nu vorbim despre bani?)

N-am vrut să continuu, m-am întors pe banca mea, mi se părea că discuția nu poate continua decât cu niște jigniri la adresa mea, nu voiam să creez un moment absolut penibil, eram în public, ne auzeau copiii, dar m-a durut sufletul când am văzut cât de diferit vedeam lucrurile. Mamă și ea, mamă și eu. Toți vrem să ne vedem copiii veseli și fericiți, și totuși pe ea nu o deranja că alți copii se zgâiau la jucăria aia, comentau sau chiar sufereau că nu puteau și ei încerca obiectul. Nu se gândea că putea fi copilul ei în situația asta, chiar și dacă acasă ar fi avut un Legoland adevărat? Copiii sunt copii.

În curând noi am plecat în alt parc, iar mămica aceea a strigat după mine: “Nu îmi faceți mie educație!”, îmi venea să râd, chiar că nu îi făceam educație, și apoi “Puteați să îmi cereți frumos să o las și pe fetița dvs., aș fi lăsat-o!” Atunci chiar m-a enervat condescendența ei. Chiar nu era vorba despre mine sau despre ce jucării avem noi. Slavă Domnului, nu ne lipsește nimic, suntem foarte norocoase, și nici nu mai avem 3 ani (ci aproape 6, e mai ușor de explicat orice acum!) era vorba vorba de principiu, copiii pot avea orice acasă sau pot înțelege că nu vor avea niciodată nu-știu-ce, asta nu înseamnă că trebuie să îi frustrezi când poți evita asta.

Locul de joacă e cel în care toți copiii se joacă cu ceilalți, împart ce au, dar mai ales aleargă, se joacă, își imaginează, se amuză. Nu fac paradă.

În fine, mi-am mușcat limba să nu răspund la fel, i-am zis doar: “Nu voiam să o încercăm, oricum e prea mare fetița mea pentru mașinuță (părea de 2-3 ani, cât avea fiul ei), cred că nu m-am făcut înțeleasă. Vorbeam despre cum se simt ceilalți copii când veniți cu așa ceva în locul de joacă.”

A mai fost o mămică, acum câțiva ani, care venea cu tableta în parc și când un alt copil (nu al ei) a întins curios degețelul spre ecranul care îl fascina, ea a tras obiectul înapoi și a strigat: “Alo, nu pune mâna, că dacă o strici n-are maica-ta bani să-mi cumpere alta!”

Fix așa. Ăsta e nivelul.

 

UPDATE: Uite asta înseamnă educație, despre asta încercam să scriu. Poți să ai bani cât să trăiești o viață fără lipsuri și să nu încerci să epatezi ca un neon în discotecă. Gestul de suflet al unor elevi: renunţă la ţinutele „de fiţe“ pentru banchet şi donează banii pentru a ajuta copiii săraci să meargă într-o tabără de vară. adev.ro/pr8rhx