Cum îți înveți copilul să cheltuiască responsabil

“Educație financiară” sună pompos, mai ales dacă e vorba de copii, nu? Ca mindfulness sau yoga la copii de 4 ani. Dar poate că suntem noi niște dinozauri și astea ar trebui să fie lucruri normale. Zic și eu, nu dau cu parul.

Eu am auzit de educație financiară la copii când țineam eu un workshop. Am aflat de la două specialiste în banking ce înseamnă asta. Să înveți copiii lucruri elementare despre o viață responsabilă. De exemplu, că banii sunt o resursă limitată, că nu deținem câți avem noi chef, că lucrurile diferite au valoare diferită, că pe unele nu le poți cumpăra, că e important să economisești (pușculiță) pentru anumite dorințe.

Când adolescentul trântește uși prin casă pentru că vrea ultimul Iphone și nu înțelege că e mai scump decât salariul pe o lună al unui părinte nu trebuie să fim surprinși. Educația financiară nu se face peste noapte. Și nu începe la 16 ani. Până atunci el a învățat urmărindu-și părinții care i-au explicat sau doar au arătat prin comportamentul lor ce se întâmplă cu banii în familie: cum apar, cum dispar. Dacă mama nu rezistă fără o tură la mall când e supărată, dacă tata dă cu cardul să-și ia cele mai noi gadgeturi chiar dacă sunt pe credit, dacă nimeni nu explică despre economisire… cam la crizele alea neplăcute ajungem. Dacă nu a avut pe mână bani de drămuit, de cheltuit cu cap, la prima ocazie îi face praf. Și încă ceva: dacă banii sunt dați sau luați ca recompensă sau pedeapsă, sau și mai rău ca dovadă de iubire, când tu nu-i dai bani de smartphone va înțelege că e… pedepsit. Sau că nu e iubit.

Eu din fericire am avut parte de educație financiară, deși mama nu cred că și-a dat seama. Lunar, punea salariul undeva în casă și zicea: “Ăștia sunt banii. Ia pentru orice ai nevoie.” Faptul că erau bani cash, că îi vedeam acolo și aveam acces la ei mereu mă responsabiliza foarte mult. Niciodată nu am luat bani fără să îi zic sau ca să cumpăr vreo prostie. Mama nu s-a trezit a doua zi după ce lua salariul cu dulapul meu plin de țoale “originale” și plicul cu bani gol. Nu știu cât de strategică a fost decizia ei, dar a fost bună. Nici după aia, când m-am trezit cu salariul meu n-am dat fuga la mall să-l fac praf.

Mi-a venit ideea să abordez subiectul în emisiunea mea, Inspirația de Weekend, și am fost la un training cu preșcolari unde Ana Maria Ciuhuță le-a vorbit despre diferența dintre dorințe și nevoi și despre împărțirea bugetului unei familii. Am învățat foarte multe de la Ana.

Am luat interviuri atunci unor copii de 3 ani, a fost genial, și mi-am dat seama cu ocazia asta cât de mult mai am și eu de muncă la capitolul educație financiară. Adică nu conștientizez anumite cheltuieli, nu plănuiesc destul, cheltuiesc și impulsiv. Hei, nimeni nu-i perfect. Mi-am propus ca nu numai să fiu mai conștientă de acțiunile mele, dar să îmi educ și copilul.

Ce am făcut mai precis?

Am calculat cât cheltuiesc pe mâncare. Tragic. Nu pot să vă spun cât de grav era. Mii de lei. Lipsa unei planificări și a mâncatului de tip “Parcă mi-e poftă de…” mi-a făcut mereu gaură în buget. Și frigiderul era mereu gol. Așa că am decis că voi merge la cumpărături de maximum 4 ori pe săptămână. Asta m-a forțat să fac o listă de cumpărături mai inteligentă: să iau în primul rând ingrediente de bază, adică făină, ulei, orez, mălai, linte, bulgur, ouă, unt, telemea, carne de pus la congelator, legume și fructe. Și prin rotație gătesc de toate. Când nu am ce, fac o pâine și arunc ceva pe ea, pesto de exemplu. Sau fac o mămăligă. Nu mor de foame. Dimpotrivă, mâncam foarte bine. Și variat. Ah, desigur nu prea comand mâncare. Îi spun și copilului că mâncarea e o necesitate, ca și igiena până la urmă, nu e hobbyul nostru, nici afacerea noastră, așa că mâncăm ca să fim sănătoase și alegem ce ne place, dar nu putem să mâncăm numai ce avem “poftă”. (Aș putea să mai scriu 10 posturi pe tema asta, mă șochează cum adulți din jurul meu tratează mâncarea ca pe singura sursă de fericire/satisfacție din vieța lor). De fapt am o problemă cu întreaga noțiune de “poftă”, mi se pare sursa multor probleme, de la obezitate, la alcoolism… până la adulter. 🙂 Adică poftă, poftă, dar nu suntem chiar animale, nu? Mai bea un pahar cu apă și treci peste. Un pic de autocontrol nu strică. Hm, poate de-asta sunt slabă.

Am calculat sumele alea “mici” care ne scapă din mâini aproape zilnic parcă fără să observăm devenind sume imense. Un prânz de 30 de lei, o parcare de 10 lei, o fisă la aparatul de zgâlțit copiii în parc, o sticlă de vin, produse cosmetice de care nici nu am nevoie, îmi expiră prin baie, Uber/taxi, abonamente de tot felul de servicii pe care nici nu le folosesc. Numai calculând așa, deși poți părea un super zgârcit, recunosc, ajungi să îți dai seama că de-aia n-ai bani de un city break.

M-am lăsat de fumat. Fumam ocazional țigări și IQOS, mă reapucasem în iarnă. Deh, probleme cu capul. Dădeam în medie 50 lei pe săptămână pe țigări. Adică 200 lei pe lună.  Și mă vedea și fii-mea că fumez, ceea ce mă rupea în două. A zis ca e dezgustător, că pute. I-am spus că m-am lăsat. Că mă îmbolnăveau țigările și că mi-am dat seama că trebuie să fii tare prost să fumezi. (În realitate mai aprind o țigară din an în Paște, nu sunt chiar așa de deșteaptă.)

Am început să îi povestesc fetiței mele despre bani. Credeam că e prea devreme, dar aparent nu e. Îi explic ce înseamnă să ai un salariu, ce cheluieli are o casă, că avem de exemplu contract cu o firmă care ne dă curent electric sau gaze și așa încălzim casa. Îi explic ce înseamnă să păstrăm bani pentru că vrem să mergem în vacanțe, că vrem să ne cumpărăm cizme.

Fac mereu diferența dintre dorință și nevoie. Și îi explic ei mereu asta. Că banii se duc pe utilități, costul grădiniței, mâncare, haine (de care avem nevoie, da?) și din ce ne rămâne ne satisfacem niște plăceri. Mi se pare că începe să se prindă. Uneori mă întreabă: “Când o să avem destui bani, putem să …. (ceva ce își dorește ea) ?” Și zic că e un început bun.

Îi dau bani pe mână. Când mergem la cumpărături o anunț că are o sumă de care poate alege să își cumpere ce vrea sau să îi păstreze până date viitoate. Să zicem 10 sau 20 de lei. A fost suepr tare să citim toate prețurile din supermarket. 🙂 Își făcea calcule. “Pot să iau deci 2 ouă Kinder sau o carte de colorat… ” Eu credeam că va cheltui pe primul produs care îi pică în mână. Ei bine, nu. S-a gândit o oră până a găsit ceva ce a vrut, un set cu o coroniță și o bachetă magică, era la reduceri, și i-au rămas și 2 lei. Altă dată, când a strâns 6 lei și a vrut să ia o înghețată, ceea ce a făcut, a plâns că a rămas fără bani. Nu putea să creadă că a strâns atât de mult timp și s-au dus banii imediat. Eu zic că e o lecție importantă. (Acum vă rog să nu îi plângeți de milă, că nu duce lipsă de nimic, avem jucării acasă ca în rafturile Noriel și zici că avem acțiuni la Cărturești, la câte cărți îi iau, pe unele se uită doar o dată, dar să schimbăm subiectul că mă enervez deja.)

Când mai crește o să trec la următorul nivel, adică o să îi dau bani săptămânal, ca să aibă șocul cheltuirii stupide hihihi, să se enerveze că nu mai are până învață să planifice mai bine cheltuielile. Sau poate va învăța ca mine, din prima, că excesele nu sunt bune.

Hai că se poate! 🙂

Fetiță cu bani Shutterstock